„Crede și nu cerceta!”

Iată o afirmație care se poate substitui tuturor tratatelor de teologie sau spiritualitate, în general, se poate substitui oricăror metode de dezvoltare personală – CREDE ȘI NU CERCETA! Desigur, foarte puțini oameni sînt cu adevărat capabili să urmeze pur și simplu acest sfat, acest îndemn, acest imbold, această cerință, această necesitate. Chiar și acum, atît mintea mea cît și a voastră, vrea să înțeleagă de ce este suficient doar să credem și nu să cercetăm? Se așteaptă o explicație, se așteaptă o argumentație, eventual cît mai detaliată, o argumentație bine închegată în structuri lingvistice pline de măiestrie pentru a vă convinge astfel să alegeți să credeți și nu să cercetați. O astfel de argumentație se impune cu atît mai mult cu cît acest îndemn de a crede și nu de a cerceta și-a cam pierdut valoarea de-a lungul a cîtorva secole de promiscuitate religioasă din Evul Mediu, fiind asociată cu situații și oameni care au dovedit contrariul, care au scos în evidență doar caracterul manipulator al unui astfel de îndemn. Nu am ce argumentație să vă ofer. Pot să spun doar că acest îndemn „crede și nu cerceta!” a fost înțeles și transmis în mod eronat. Forma lui corectă este „Crede mai întîi și abia mai apoi cercetează!”. Dacă vrei să înțelegi ca să crezi nu vei ajunge prea departe în cunoașterea și realizările tale. Dar dacă mai întîi crezi și apoi cercetezi pentru a înțelege, multă cunoaștere îți va fi oferită și mari vor fi realizările tale ca om în această lume.

Aici nu este vorba despre a crede în Dumnezeu, despre credința de factură religioasă. Este vorba în general despre orice formă de credință. Credința este o putere a sufletului care se manifestă sau nu, fără a fi neapărat asociată de un obiect. A crede este un verb, este o acțiune și totuși este înainte de toate o stare, o putere a sufletului. Cu mintea nu reușim să ajungem să vedem Credința la ea acasă, putem să-i vedem însă faptele ei, manifestarea ei. În general, spunem despre cineva că are credință, dacă îl vedem acționînd plin de convingere în existența unei realități care pentru noi – ca și observatori din afară – rămîne ascunsă și de neînțeles, care nu poate fi nici pe departe explicată prin intermediul cunoașterii intelectuale. Chiar și în domeniul științific ceea ce a condus la marile descoperiri și realizări tehnologice a fost credința, credința unor oameni într-o realitate care nu putea fi înțeleasă inițial, care nu putea fi văzută, dar care exista totuși ca o realitate indubitabilă pentru cel care avea credință în ea. A crede în ceva este singura modalitate de a cerceta cu adevărat acel ceva dincolo de granițele a ceea ce s-a ajuns să se cunoască despre acel lucru. A crede este cea mai puternică modalitate de a te mobiliza în vederea atingerii unui scop, este cea mai puternică modalitate de a te conecta la o realitate care există în mod obiectiv, chiar dacă nu poate fi înțeleasă prin intermediul minții. Credința este o putere care la rîndul ei conferă multe alte puteri omului în care se manifestă – puterea de a munci, puterea de a înțelege, puterea de a depăși constrîngerile sociale, conveniențele de tot felul, puterea de a rzista în condiții vitrege, puterea de a te ridica și a merge mai departe indiferent de eșecurile pe care le-am avut și multe alte puteri sînt susținute de CREDINȚĂ.

Orice realizare mai importantă a fiecăruia dintre noi s-a bazat mai întîi pe credință – am  crezut că putem să facem acel lucru, am crezut în noi înșine și astfel am găsit apoi resursele necesare pentru a ne îndrepta în direcția către care ne-a îndemnat inima. Mai întîi credem și apoi cercetăm și acționăm pentru a și înțelege realitatea în care credem. Desigur, nu întotdeauna și nu pentru oricine este necesar să și înțeleagă lucrul sau realitatea în care crede. Pentru mulți oameni este suficient să creadă, fără a mai urmări să pătrundă cu mintea realitatea pe care oricum o simte ca fiind incognoscibilă în esența ei. Credința în Dumnezeu este o astfel de credință care nu are nici un sens să fie urmată de o cercetare. Realitatea lui Dumnezeu chiar nu poate fi înțeleasă cu mintea pentru că ea nu se află în cîmpul minții, ea este dincolo de gînduri, ea este cea care creează mintea.

Există și forme de credință care impun și o cercetare minuțioasă. De exemplu, Einsten a crezut mai întîi în relativitate și abia mai apoi a făcut eforturi pentru a exprima această credință a lui astfel încît să fie pe înțelesul celorlalți. Sau, cînd cineva crede că poate să devină un foarte bun violonist el chiar are nevoie să cerceteze mai apoi și să exerseze cu acel instrument pentru a ajunge să devină ceea ce a crezut că poate să devină. Cu alte cuvinte, există forme de credințăa care nu necesită deloc o cerectare ulterioară, așa cum există forme de credință care impun ca și necesitate cercetarea și efortul de a înțelege realitatea în care credem. Există și  forme de credință unde cercetarea ulterioară este sau nu este necesară în funcție de fiecare om în parte. De exemplu, un om bolnav crede cu toată ființa lui că se va însănătoși. În unele cazuri această credință îl va însănătoși „în mod miraculos” fără să facă nimic altceva, însă în multe alte cazuri această credință trebuie să fie urmată de acțiuni concrete de a cerceta diverse modalitătți prin care să fie redobîndită starea de sănătate. De reținut totuși că și într-un caz și în celălalt ceea ce ajută cel mai rapid la însănătoșire este puterea credinței. Dacă este să continuăm cu astfel de exemple să spunem și despre faptul că ceea ce îl face valoros pe un medic este credința lui că poate să-i vindece pe oameni. De ce un medic care a avut rezultate mai proaste la învățătură devine mai bun profesionist, în sensul că vindecă mai ușor și mai mulți bolnavi, decît un altul care a avut note mai bune în studenție dar cu toate acestea rezultate muncii sale nu sînt prea mari? Ceea ce îi diferențiază este CREDINȚA în puterea de a vindeca nu doar știința de a vindeca. Cînd crezi în ceea ce faci devii foarte bun în acel domeniu. Poți să ai toate cunoștințele dintr-un domeniu, dacă nu ai dragoste față de el și nu crezi în el, nu vei avea rezultate deosebite, nu vei depăși condiția unui om comun.

În încheiere, un secret – credința chiar dacă este un dat al sufletului ea este totodată și o chestiune de alegere. Dacă nu am fost înzestrați de Dumnezeu sau de Natură cu darul credinței putem să-l atragem în sufletul nostru, alegînd să avem un comportament bazat pe credință. Să ne începem fiecare zi cu o stare de bucurie, cu o stare că vom avea peste zi parte de miracole, cu o stare că sîntem înconjurați de mistere nemaipomenite, care conclucrează pentru binele sufletului nostru și atunci chiar așa se va și petrece.