Lună: iunie 2013

Senzația că nu-ți ajunge timpul este un simptom al îndepărtării de suflet. Cînd ești în suflet și trăiești predominant prin intermediul lui, fiecare percepție capătă semnificații profunde, fiecare gest, fiecare vorbă, fiecare gînd sînt generatoare de trăiri intense, chiar dacă ele sînt nesemnificative din punct de vedere al eficienței în lumea exterioară. Un om cu sufletul viu în timp ce merge de la serviciu acasă are timp să privească măcar cîteva secunde cerul, are timp să simtă oamenii pe lîngă care trece, are timp să facă acele gesturi care să-i trezească în suflet o mulțime de trăiri minunate. Pentru un om cu sufletul trezit nu-i o problemă ca în drum spre cea mai importantă afacere a vieții lui să se oprească o clipă pentru a asculta pe cineva, pentru a ajuta pe cineva, pentru a se gîndi la iubita lui, pentru a privi o pasăre care s-a așezat pe pervazul ferestrei din apropiere, pentru a privi cerul, pentru a răspunde la telefon, pentru a asculta pe cineva care cîntă la vioară pe trotuar și pentru multe altele. Are timp pentru toate acestea pentru că atunci cînd ai sufletul trezit timpul pare să curgă mai încet. Cînd ești în ego, în minte, cînt intri în vîrtejul gîndurilor totul trebuie să fie „semnificativ”, nu mai contează decît ceea ce este „important”, totul pare a se derula într-un ritm trepidant, mintea îți este mereu ocupată cu tot felul de planuri sau de amintiri, ai o senzație cronică de lipsă de timp, ești agitat, stresat, devii egoist, concentrat doar pe lucrurile „cu adevărat importante” și prins în această iluzie creată de ego ajungi să fii purtat de vîntul gîndurilor încolo și încoace, fără să mai ai timp să simți ceva, fără să mai ai timp să trăiești.

Egoul este efemer, sufletul este etern. Egoul creează senzația de lipsă de timp, sufletul îți creează sentimentul eternității. Dacă ai nevoie de ceva mai mult timp, nu trebuie decît să cobori mai adînc în suflet. Ziua va avea tot 24 de ore, dar chiar și numai cîteva clipe trăite pe marginea eternității, savurînd din plin un sentiment profund și înălțător, au puterea să-ți rearanjeze valorile și importanța lucrurilor, te face să fii mai eficient, să beneficiezi de o putere care nu se clatină în fața gîndurilor, oricît de vijelioase ar fi acestea. Cu cît ești mai adînc ancorat în suflet cu atît viața va fi valorizată prin trăiri și nu prin lucruri și atunci poți să observi adeseori că nu lucrurile mari trezesc trăirile intense, ci gesturile mărunte sînt cele care te însuflețesc cel mai mult. Poate părea paradoxal, dar atunci cînd simți că nu ai timp cel mai bine ar fi să te oprești, să iei o pauză și să respiri prin intermediul sufletului. Credeți-mă, lipsa cronică de timp nu se rezolvă decît prin trezirea sufletului.

Cînd ești copil abia aștepți să ajungi om mare ca să te simți liber să faci ce vrei și grăbești totul, accelerezi timpul și apoi, la vremea tinereții și a maturității, intri în iluzia lipsei de timp. Cînd te apropii de bătrînețe, vrei să încetinești timpul, îți micșorezi pașii și drumul spre casă parcă devine mai lung. Te așezi pe marginea sufletului și realizezi cu stupoare că ești plin sau gol în funcție de ceea ce ai trăit ca sentiment, în funcție de ceea ce ce ai trăit ca suflet și nu ca ego. Lucrurile făcute din ego se devalorizează rapid și sînt aruncate sau uitate, lucrările făcute cu suflet rămîn valoroase mult mai mult timp și îți dau sentimentul că n-ai trăit degeaba. Ajungi la pensie și realizezi într-un mod dureros că lumea se mișcă și fără tine, că lucrurile merg mai departe și fără tine și atunci nu-ți mai rămîne decît bogăția trăirlor sufletești pe care le-ai avut de-a lungul vieții. Tare aș vrea să nu ajungeți săraci la vîrsta pensionării. Cînd vă veți mai plînge de lipsă de timp, gîndiți-vă că sînteți prea departe de sufletul vostru. Dacă ceva vă va face să vă plîngeți de lipsă de timp înseamnă că acel ceva este doar o construcție a egoului și este semn că trebuie să vă întoarceți în suflet, să vă întoarceți acasă în inimă!

Efectiv avem nevoie de mai multă mișcare! Din punctul meu de vedere nu contează durata vieții cît mai ales calitatea ei. Pe mine nu mă interesează să trăiesc cît mai mult, dar atît cît voi trăi aș prefera să fiu sănătos și activ. Ca și popor avem o medie foarte mică în ceea ce privește timpul alocat pentru mișcare, pentru efortul fizic de întreținere. Acum doua zile am mers în vizită la o prietenă care fusese plecată în Germania. Îmi povestea despre stilul de viață al oamenilor dintr-un cartier rezidențial, de case modeste construit în apropierea unui oraș mai mare, unde a ajuns și ea să locuiască pentru  cîteva zile. Mi-a spus că majoritatea oamenilor din acel cartier erau pensionari și a frapat-o foarte mult înclinația lor către mișcare, către o viață activă. Cică mulți dintre ei s-au dovedit mai rezistenți la efort decît ea. Îmi spunea că i-a fost dat să vadă alergînd chiar și pe un bărbat care respira prin intermediul unei trahectomii. Acest lucru a mirat-o și a încîntat-o foarte mult. Dincolo de mișcarea pe care o fac cu drag, zi de zi, acei oameni de acolo sînt foarte atenți la alimentație, la o hrană cît mai sănătoasă. Desigur, mai auzisem astfel de relatări, însă ceea ce m-a determinat să vă povestesc acum aceste lucruri a fost un eveniment care a avut loc imediat după ce am plecat de la prietena mea. Ea locuieste într-un bloc la etajul cinci. După ce am ieșit din apartament, pe hol, văd o femeie de vreo 60 de ani îndreptîndu-se către lift. Eu am ales să cobor pe scări. La etajul patru se oprește liftul și din el iese femeia pe care o văzusem la etajul 5. Mergea în vizită la o vecină. Desigur, că a fost ceva care a contrastat foarte mult cu relatările prietenei mele despre pensionarii din Germania, relatări pe care le ascultasem cu doar cîteva minute înainte.

Fraților, chiar avem nevoie de mișcare. Chiar avem nevoie de un stil de viață mai sănătos. Nu bunăstarea ne va îmbunătăți stilul de viață, ci stilul de viață ne va îmbunătăți bunăstarea. Privim la țările bogate, dar nu ne uităm decît la confortul pe care ni l-ar putea aduce bunăstarea materială, nu și la eforturile pe care ar trebui să le facem pentru a o obține. În România se cumpără o singură carte pe cap de locuitor, pe an, în timp ce în Germania se cumpără 14 cărți pe an, pe cap de locuitor. Este și aceasta o statistică elocventă. Poate înțelegeți de ce nivelul lor de trai este de 14 ori mai ridicat decît al nostru. Să rămînem însă la ideea cu mișcarea. Chiar avem nevoie de mai multă mișcare, de un stil de viață mai sănătos. Schimbarea stilului de viață se poate face prin educație, iar educația în această direcție nu ar presupune decît bunăvoință. Eu am ajuns să cred că nu se dorește ca noi să ne îmbunătățim, ca și popor, stilul de viață și nivelul de educație, pentru că, de exemplu, ar fi suficient să se înlocuiască o bună parte din programele TV cu unele adecvate și care ar costa și mai puțin. Acum o să las aceste treburi în seama celor care se pricep mai bine decît mine, însă voi uita greu exemplul de sedentarism care mi-a fost oferit de către acea persoană care a coborît de la etajul 5 la etajul 4 cu liftul

La noi în Iași stadionul municipal din Copou este deschis gratuit pentru oricine dorește în fiecare zi, timp de mai multe ore. N-am văzut niciodată mai mult de o sută de persoane care să fi venit să alerge sau să facă mișcare – o sută de persoane dintr-un oraș cu 300.000 de locuitori! N-am văzut niciodată oameni mai în vîrstă de 40-50 de ani care să vină pe stadion pentru a alerga, majoritatea sînt foarte tineri. Aceste observații sînt și ele elocvente pentru a ilustra „pasiunea pentru mișcare” a românilor.

Cel mai bun mod de a cinsti o zi de sărbătoare este să ne bucurăm. De sărbătoare este bine să fim cît mai fericiți, luminoși și buni, să ne comportăm ca și cum am fi invitați la o petercere organizată de o persoană de marcă. Cînd ai invitați la ziua ta, cel mai mult te bucuri dacă ei se simt bine și sînt bucuroși, dacă îi vezi zîmbitori, veseli și îi simți împliniți. În zilele de sărbătoare sîntem invitații lui Dumnezeu – să fim dară cît mai bucuroși în zilele de sărbătoare. Azi sărbătorim Pogorîrea Sfntului Duh. Deschideți-vă sufletele, îmbrăcați-vă în cele mai frumoase gînduri și bucurați-vă. Dacă este să vorbiți – rostiți cele mai curate cuvinte și în orice loc ați ajunge, căutați să-i simțiți frumusețea! Fiți pregătiți, deschiși și sinceri cu voi înșivă pentru ca Sfîntul Duh să-și poată face lucrarea în și prin voi!

Chiar dacă dintr-un anumit punct de vedere munca fără rost pare a fi o pierdere de timp și de resurse, totuși, să știți că nimic nu păcălește egoul mai mult decît o muncă fără rost. Pe o cale spirituală, adeseori, cele mai eficiente practici sînt acelea care nu au o logică clară, nu au un scop bine definit, nu pot fi înțelese cu mintea obișnuită. Orice efort realizat fără un scop anume, fără noimă – după cum se mai spune – se contabilizează în contul sufletului și ajută la trezirea acestuia.

Nu este greu să faci eforturi atunci cînd ai o motivație clară și un scop pe care vrei să-l atingi, însă cu totul altceva este atunci cînd trebuie să faci un efort mare doar pentru că ți s-a cerut aceasta, fără să intuiești vreun rost sau vreun scop al acelui efort, fără să ți se fi oferit explicații aferente. Cînd tu mergi la cineva pentru a primi învățătură spirituală, iar ție ți se spune să mergi și să împingi cît poți de tare o stîncă sau să faci o altă muncă fără nici o noimă, cînd ți se cere să participi la activități care te plictisesc și care dintr-un anumit punct de vedere nu au legătură cu transformarea spirituală, atunci egoul tău chiar este complet descoperit și pus în imposibilitatea de a confisca eforturile realizate în astfel de condiții. Pe calea evoluției spirituale orice efort trebuie să fie, pe cît posibil, dezbrăcat de influențele egoului și realizat în așa fel încît să nu poată fi deturnat de către acesta în interesele sale. Egoul vrea să aibă mereu un scop clar pentru eforturile pe care le face, vrea să facă doar ceea ce îi place sau ceea ce îi asigură niște beneficii concrete și eventual cît mai mari. Egoul nu merge acolo unde se plictisește, unde nu simte că are ceva de cîștigat, unde nu se simte apreciat și valorizat, unde nu i se acordă suficientă atenție sau nu i se aduc laude. Egoul caută mereu doar acele activități pe care le poate înțelege, le poate controla și de la care speră să obțină beneficii imediate cu eforturi minime.

Pe calea spirituală sînt foarte valoroase acele activități care, chiar dacă egoul nu le înțelege, sunt totuși realizate. O serie întreagă de asceze care au fost cerute sfinților în procesul lor de mîntuire au constat în astfel de acțiuni care, în aparență, nu aveau nici un rost, dar în realitate le consolidau: credința, abnegația, iubirea, smerenia, sacrificiul și multe altele. Acum nu pot să vă dau exemple de activități fără scop pe care ați putea să le faceți pentru că, atunci cînd le veți face, egoul deja ar putea să concluzioneze că de fapt ele au totuși un scop și anume acela de a vă dezvolta sufletul și dacă egoul întrevede un scop, el se va implica, va fi prezent și va găsi o cale să tragă pe spuza lui eforturile realizate. Pe orice cale a transformării nu căutați doar satisfacțiile egoului. Nu lăsați egoul să vă confiște toate eforturile de a vă transforma. Nu căutați doar ceea ce îi place lui, ce consideră el că este important, valoros, super bun și așa mai departe. Egoul nu este doar plin de capricii, el are o frică teribilă de a nu pierde controlul asupra ființei, de a nu pierde rolul de instanță supremă a omului. Egoul poate realiza eforturi spirituale, dar în final ajunge să se mîndrească cu ele. Egoul poate fi un susținător al unei vieți morale, dar apoi ne transformă în judecătorii celorlalți care nu sînt ca noi. Egoul poate realiza asceze, chiar mari, dar are grijă ca ceilalți să afle de acest lucru și să-și atragă astfel admirația lor. Pentru a dejuca toate aceste planuri ale egoului este necesar să facem într-o primă etapă eforturi dezinteresate, de exemplu, să ajutăm pe cineva într-un scop benefic în mod necondiționat, însă adeseori orice ajutor oferit celorlalți atrage din partea egoului un fel de așteptare a unei recompense, egoul dezvoltă așteptări legate de ființa pe care a ajutat-o și astfel, efortul tău, chiar bine intenționat, nu își atinge scopul în ceea ce privește propria evoluție. Oricum munca dezinteresată este un pas înainte față de cei care lucrează doar pentru interesele proprii, însă pasul următor ar fi să realizezi o muncă fără rost. Într-o astfel de situație, cînd egoul chiar că nu mai înțelege nimic și nu vede nimic de cîștigat poate fi păcălit, poate fi adus acolo unde îi este locul, adică pe o poziție de slujitor devotat și nu de stăpîn autoritar așa cum a ajuns să se considere.

În concluzie, uneori, ceea ce ne transformă cel mai mult din punct de vedere spiritual este o muncă fără rost sau chiar neplăcută din punct de vedere egotic, dar care este făcută cu perseverență.

În sufletul oricărui om există un imbold de a crește continuu. Astfel, nevoia cea mai puternică a sufletului este aceea de a se înălța. Din nefericire, egoul interpretează în mod eronat această nevoie a sufletului și o transformă într-o nevoie de mărire, nevoia de a fi apreciat, nevoia de strălucire, nevoia de a fi cineva, nevoia de faimă. Sufletul nu vrea decît să se înalțe, să se exprime liber, să iubească, să bucure și să se bucure. Nu-l interesează poziția socială, averea sau „titlurile nobiliare”, însă vrea să fie cît mai bogat în trăiri frumoase, să se ridice în continuu spre cerurile cele mai înalte, să fie cît mai nobil prin smerenie, pentru că înălțarea noastră ca oameni este direct proporțională cu smerenia cu care ne îndreptăm către ceilalți.

Tot un fel de înălțare a sufletului este și orientarea gîndurilor către scopuri ceva mai înalte decît cele lumești. Însăși preocuparea de a ne gîndi mai mult la „nemurirea sufletului” este un mod de a ne înălța, chiar dacă în mod curent oamenii iau în derîdere o astfel de aspirație. Pentru mine rămîn extrem de frumoase versurile lui Nicolae Labiș de la începutul poeziei sale intitulată Bucuria, versuri pe care vi le reamintesc aici și acum:

Vreau astăzi să-ntoarcem privirea în sus,
Spre codrii cu brazi, spre cerul cu lună.
Veniți să-ndrăznim să simțim nemurirea
Cu inima-n repede tropot cum sună!

Dacă simți mișcîndu-se ceva în tine citind aceste versuri, dacă simți că se luminează ceva în tine, înțelegînd profunzimea lor, înseamnă că sufletul tău încă mai are șanse să se trezească și să se înalțe.

Scrierile filocalice se pot rezuma în două cuvinte: acțiune și contemplație. Acțiunea corectă cu trupul, cu vorba și cu gîndul creează premisele mîntuirii, dar realizarea ei nu poate să apară pînă cînd nu adăugăm și contemplația. Nemișcarea trupului, suspendarea vorbelor, încetinirea și chiar suspendarea gîndurilor, oprirea oricărei acțiuni te aduce cu adevărat față în față cu tine, cu esența ta dintîi și reaprinde lumina sufletului. Dar dacă rămîi prea mult în contemplație înainte de vreme, poți să cazi pradă leneviei, amorțelii, adormirii, amăgirii.

Cel mai dificil pe calea transformării este să știi cum trebuie să le combini, cînd să acționezi și cînd să contempli, cît să acționezi și cît să contempli și aceasta pînă cînd ajungi să simți că cele două nu sînt opuse una alteia și că este necesar să coexiste, să fie realizate simultan. Să fii cu adevărat contemplativ în cea mai efervescentă și solicitantă acțiune, să fii plin de elan și năvală în cea mai adîncă și profundă contemplație  – aceasta este calea. Prin natura fiecăruia unii sîntem mai mult orientați pe acțiuni, alții pe contemplație. Însă nici unii nici alții nu vom ajunge prea departe pe cale, pînă cînd nu vom reuși să le dezvoltăm și să le combinăm într-un mod optim pe amîndouă. Adevăratul început al transfomării și trezirii sufletului apare atunci cînd cel predispus la acțiuni va ajunge să simtă savoarea contemplației, iar cel contemplativ prin fire va prinde gustul acțiunilor năvalnice și eficiente, divin integrate.

Există și riscul să ajungi să le combini nu tocmai bine. Dacă ai ajuns să „contempli” acțiunile, adică să le gîndești prea mult, „să despici firul în patru”, să faci „filosofia” acțiunilor corecte sau dacă ai ajuns să acționezi „contemplativ”, adică ușor adormit și „în doru’ Lelii!” este posibil să începi să stagnezi pe cale, „să bați pasul pe loc”. Acțiunile trebuie să fie ferme, clare, eficiente și susținute energic pînă la capăt. Contemplația trebuie să fie profundă, amplă și mereu lucidă, trează și orientată pe capătul dinspre Cer al gîndurilor și lucrurilor. Trebuie să le perfecționăm pe amîndouă, pe rînd și apoi să căutam o cale de a le combina fără să se împiedice una pe cealaltă, ci dimpotrivă, susținîndu-se una pe cealaltă.