Lună: iulie 2013

Nu cu mult timp în urmă omul credea că Pămîntul este plat și că s-ar afla în centrul întregului Cosmos. Totodată, omul era pe deplin conștient că este cea mai evoluată ființă din Univers, singura înzestrată cu rațiune și conștiință de sine. Atît scrierile filosofilor cît și miturile acordau o importanță deosebită omului și îi ofereau o viziune unitară asupra întregii lumi. Oricît de rudimentară era gîndirea unui om, el avea totuși o viziune a Universului ca întreg, cunoștea sferele cerești și legile care le guvernau, chiar dacă ceea ce cunoșteau erau doar „povești”. În concluzie, în vechime, omul se simțea important, o ființă extrem de valoroasă care trăia în centrul Universului, într-un Univers bine delimitat și cuprins de gîndirea sa în totalitate.

Astăzi adevărul științific vine să ne spună că trăim într-o lume extrem de complexă, că Universul este aproape imposibil de străbătut de la un capăt la altul, că stelele și planetele chiar și numai din sistemul nostru solar sînt încă foarte puțin cunoscute. Am mai aflat că trăim pe o planetă insignifiantă, pierdută într-un Univers imens, care  nu este mai importantă sau mai relevantă decît un fir de nisip în Sahara. Trăim astfel, oarecum copleșiți de complexitatea naturii înconjurătoare și a Cosmosului din care facem parte, sîntem tot mai conștienți de insignifianța fiecăruia dintre noi, aproape că ne folosim toate resursele intelectuale doar pentru a supraviețui de azi pe mîine într-o lume aproape nebună, dacă o privești după ce valori se ghidează și cît de mult a crescut cantitatea de ignoranță pe cap de om.

O unificare a celor două viziuni a realizat-o Kant, care spunea la un moment dat că două lucruri îl fascinează în mod deosebit: conștientizarea insignifianței omului în comparație cu întregul Univers, iar al doilea era  conștientizarea măreției omului datorită legii morale din el. Altfel spus, omul este un nimic în comparație cu tot ceea ce se află în Univers, însă prin intermediul conștiinței sale, omul poate să transceandă întregul Univers, se poate identifica chiar și cu cel care a creat întregul Univers. În procesul nostru educațional merită să susținem ambele direcții. Pe de o parte este bine să cunoaștem lumea în care trăim, din perspectiva adevărului științific, dar pe de altă parte, la fel de necesar este să ne trezim acea conștiință prin care să ieșim cu totul în afara lumii și a întregului Univers creat.

Dacă este să ne privim cu oarecare obiectivitate, tind să cred  că mult mai necesară este dezvoltarea conștiinței decît a cunoștințelor. Mult mai bine este să te consideri ca fiind cea mai elevată creatură dintr-un univers cognoscibil și bine delimitat, decît să te consideri un nimic într-o lume infinită. Noi ca și oameni putem, trăi și putem fi chiar foarte fericiți fără să știm cum funcționează fiecare sistem în parte, fiecare celulă ș.a.m.d. Acest lucru arată că este mult mai bine să avem o perspectivă simplă și holistică asupra lumii decît să o despicăm în patru și în patru sute patruzeci și nouă, pentru a ajunge la concluzia că este necesar să continuăm despicarea în multe alte mii de părți pentru a ajunge în final la concluzia că sîntem insignifianți.

Animați mereu de setea nesănătoasă a minții de diversitate și permanent ceva diferit ajungem să ne simțim neîmpliniți și adeseori nefericiți chiar dacă din foarte multe puncte de vedere ar trebui să fim recunoscători pentru ceea ce avem și să ne simțim chiar foarte fericiți. Abia după ce nu mai poți să mergi începi să apreciezi cît de minunat este să te poți deplasa liber și nestingherit oriunde este nevoie. Abia după ce nu mai poți să vezi realizezi cît de minunat este darul vederii. Atunci cînd începem să ne plîngem excesiv de ceea ce încă nu avem, atunci cînd dorințele devin fără număr și ne întunecă mintea poate că atunci este momentul să facem cîteva exerciții prin care să redevenim conștienți de toate darurile minunate de care dispunem și care ar trebui să ne facă să ne trezim dimineața fericiți, să trăim fericiți ziua.

De exemplu, puteți să vă propuneți uneori ca timp de cîteva ore să nu vă folosiți o mînă sau chiar ambele mîini. Abia atunci veți realiza ce dar minunat să vă puteți folosi fără nici o restricție mîinile! Puteți să vă propuneți într-o zi să vă legați la ochi și să trăiți ca și cum ați fi orbi. Veți realiza apoi cît de minunat este darul vederii de care ne bucurăm zi de zi. Dintre toate darurile pe care le avem și pe care am ajuns să nu le mai apreciem așa cum se cuvine la loc de frunte este vorbirea. Cel mai minunat dar, cea mai puternică unealtă cu care ne modelăm sufletul este vorbirea. Darul vorbirii este cu adevărat extraordinar. În vorbele pe care le rostim ne punem sufletul. Cea mai bună oglindă a sufletului, a caracterului unui om nu sînt ochii, așa cum se mai spune, ci vorbirea. Modul în care vorbește un om, pornind de la curățenia cuvintelor și pînă la tonul și timbrul vocii, reflectă caracterul și sufletul lui. Pentru a redeveni conștienți de darul vorbirii și de importanța acesteia cea mai bună modalitate este să taci o vreme. Tăcerea este cea mai bună metodă de a conștientiza și revaloriza darul vorbirii. Desigur, în cea mai mare parte a zilei omul tace, însă eu mă refer la acea tăcere pe care să o adopți chiar și atunci cînd în mod obișnuit ai fi tentat să vorbești. Alegeți-vă cîteva ore pe zi sau chiar o zi întreagă pe săptămînă în care să nu vorbiți. Aceasta nu înseamnă să vă izolați de anturaj. Ba chiar dimpotrivă, participați la toate activitățile obișnuite cu rudele și prietenii doar că vă veți abține să vorbiți. În cîteva ore de tăcere în preajma celorlalți guralivi veți reuși să vă dați seama cît de puțin respectăm darul vorbirii, cît de puțin înțelegem valoarea cuvintelor și cît de ușor ne rănim sau ne punem „bețe în roate” în ale trăitului doar prin folosirea irațională a cuvintelor. Instaurați o situație de urgență în ceea ce privește vorbirea. Vorbiți doar atunci cînd este necesar, folosiți minimul de cuvinte pentru a comunica doar ceea ce merită să fie comunicat. Vorbiți frumos! Vorbiți mai mereu folosind cuvinte pozitive, chiar și pentru a descrie situațiile negative.

Apreciați tăcerea, dar nu apelați la ea atunci cînd este totuși necesar să vorbiți. Tăcerea poate și ea să rănească la fel ca și vorbirea, dacă nu este folosită cu înțelepciune și mai ales cu inimă. Să vorbim cînd trebuie să vorbim, să tăcem cînd trebuie să tăcem – iată una din lecțiile cele mai importante ale vieții!

Dacă este vorba să trezești din somn pe cineva nu-i foarte greu să faci aceasta. Mai greu este atunci cînd vrei să trezești pe cineva care crede că este treaz deja. Cu toate că de-a lungul cîtorva mii de ani ni se spune în multe feluri că trebuie să ne trezim majoritatea dintre noi avem dificultăți în a înțelege măcar ce înseamnă această trezire. Pornind de la scrierile filosofilor antici, de la Evanghelie și alte scrieri spirituale din diferite părți ale lumii și pînă la lucrările oamenilor de știință contemporani peste tot găsim îndemnul de a ne trezi sau cel puțin mențiunea că sîntem adormiți, că sîntem orbi față de o imensă parte a realității. Așa cum lumea aceasta dispare atunci cînd adormim, se pare că există o lume imensă, o realitate vastă care ne rămîne inaccesibilă chiar și atunci cînd avem senzația că sîntem treji. Trebuie să ne trezim față de această realitate profundă și misterioasă pentru a ne considera cu adevărat oameni vii.

Acum, după ani de zile de eforturi, pot spune că am ajuns să înțeleg ce înseamnă această trezire, însă îmi rămîne să mă și trezesc efectiv, ceea ce nu este tocmai chiar atît de simplu. Oricum, un pas destul de mare este să ajungi să știi că trebuie să te trezești. Un pas și mai mare este ca după ce ai auzit sau ai citit pe undeva că trebuie să te trezești să urmărești să înțelegi ce înseamnă aceasta, iar pasul uriaș pentru orice suflet este să ajungă să se trezească efectiv, să se ridice din „somnul cel de moarte”, care îl face să fie asemenea unui „cadavru umblător” atît timp cît nu a ajuns să se trezească cu adevărat la viață.

În mediul universitar și chiar preuniversitar s-a urmărit de-a lungul ultimilor 10-15 ani să se coboare standardele și criteriile de promovabilitate, inclusiv în ce privește admiterea. Ce s-a constatat? Cu toate că au scăzut cerințele, promovabilitatea nu s-a îmbunătățit. S-au coborît atunci și mai mult standardele, însă promovabilitatea a continuat să fie o problemă, ea nu a crescut conform estimărilor, ba, uneori, chiar dimpotrivă – a scăzut. În concluzie, cu cît creezi condiții mai facile pentru oameni cu atît ei vor deveni mai leneși. Cu cît cobori standardele cu atît ei vor face „eforturi” să rămînă sub ele.