În artă există întotdeauna o transfigurare a realității. Arta utilizează adeseori mijloace de exprimare specifice, prin care modifică realitatea, cu scopul de a evidenția o idee sau pentru a crea o stare. Arta nu este artă dacă nu îți induce o stare de transindividualitate, adică dacă nu te scoate din starea obișnuită de conștiință. Avînd în vedere obținerea acestui scop, inducerea unei stări de transindividualitate, artei i se acceptă o gamă foarte largă de mijloace de exprimare. În domeniul artei aproape că s-a ajuns să fie permis orice, însă în arta de a trăi este altceva! În arta de a trăi unele mijloace de exprimare a realizării de sine pot fi ineficiente sau chiar periculoase, dacă nu sînt suficient de realiste. De exemplu, a-i spune unui om că este perfect, că are totul în el și că nu ar mai avea nimic de făcut decît să conștientizeze aceasta, ar fi ca și cum ai lua de bune scenele de luptă din filmele chinezești! În filme astfel de exagerări și efecte speciale își au rostul lor și frumusețea lor, însă în realizarea de sine nu s-au dovedit a fi eficiente așa zisele „căi visătoare”, adică rupte de realitate.
Mesajul pe care îl transmit mulți ghizi spirituali din zilele noastre, cum că am fi perfecți prin ceea ce sîntem și că nu ar mai trebui să realizăm nimic, că nu ar fi necesar nici un efort de transformare și îmbunătățire (uneori este anulată chiar și conduita morală sau noțiunea de păcat) nu este întrutotul eronată, însă nu este completă. Iisus Hristos a spus și el că împărăția cerurilor este în noi înșine, dar tot el a spus și că intrarea în împărăția cerurilor (realizarea ultimă) este mai dificilă decît trecerea unei cămile prin urechea unui ac. Nu contest că avem în noi înșine conștiința plenitudinii sau așa-zisa conștiință a sinelui suprem, însă realizarea acesteia necesită efort, chiar foarte mult efort, necesită o cale sau o metodă potrivită fiecăruia dintre noi, iar cea mai eficientă cale este aceea care este cît mai bine ancorată în realitate (mai exact, în ceea ce consideră fiecare la modul obiectiv că ar fi realitatea). Visarea este frumoasă, dar este necesar să facem distincție între artă și realitate – arta este un instrument de transformare a realității, nu este realitatea însăși.
Din cauza tendinței înnăscute de a căuta calea cea mai ușoară – confortul maxim și efortul minim – am creat de-a lungul anilor tot felul de plăsmuiri în ce privește realizarea de sine, plăsmuiri care ne promit marea cu sarea, fără a fi necesar să facem vreun efort. Dacă chiar vreți să obțineți realizarea de sine, feriți-vă de oamenii care spun că o puteți obține fără efort și mai ales renunțați la ideea că v-o va aduce careva în dar, că va veni vreun salvator care să vă redea libertatea deplină, așa cum v-ar da cineva azi o bucată de pîine.