„Dintre sute de catarge
Care lasă malurile,
Câte oare le vor sparge
Vânturile, valurile?”
Copiii visează mult, visează chiar și faptul că atunci cînd se vor face mari își vor împlini visurile. Mai mult decît atît, copiii cred că maturitatea înseamnă doar dobîndirea mijloacelor necesare împlinirii visurilor. Și eu am fost copil; și eu am visat! Am avut deplină încredere că maturitatea este soluția împlinirii visurilor. Numai că oamenii nu devin maturi, ci doar adulți. Adulții nici măcar nu mai visează, d-apăi să-și împlinească visurile. Mi-e dor … să redevin copil!
Mica
De câte ori este vorba despre copilul din noi, îmi aduc aminte versurile lui Nicolae Labiş:
Revăd din nou poiana primei amintiri –
Copilul care am fost eu spre mine vine,
Vorbeşte rar muşcându-şi buzele subţiri…
– Îmi placi. Dar eu am să devin mai bun ca tine…
Şi mă priveşte cu o candidă trufie,
În jur se leagănă-al pădurii verde cerc,
Mă simt pătruns de-o-nlăcrămată duioşie
– Copil prostuţ, tu oare crezi că eu nu-ncerc?
(Poiana primei amintiri din „Lupta cu inerţia”)
Este nevoie să ne întoarcem la copilul din noi, pentru că, undeva, în trecut, ne-am separat de el, maturizându-ne numai bio-fiziologic… iar din punct de vedere emoţional am rămas copii. De fapt, copilul din noi reprezintă, inteligenţa noastră emoţională, pe care nu o putem dobândi decât ajutând copilul din noi să se maturizeze şi, astfel, să meargă alături de noi în fiecare clipă… Alfel, vom rămâne doar nişte bieţi „copii sub acoperire”.
Dar, despre maturitatea emoţională am vorbit pe larg, împreună, într-o altă postare de-a ta („Timp de coacere”, din 18 mai 2014).