Frumusețea naturii ni se revelează în două moduri complementare. Fie prin intermediul unei viziuni panoramice, datorită căreia cam orice peisaj privit din unghiul potrivit ne poate apărea ca fiind frumos, fie prin intermediul focalizării pe un detaliu foarte mic, care poate să scoată în evidență frumusețea unei floricele de nici 10 mm pătrați de pe marginea unui drum prăfuit. Un fotograf talentat îți poate oferi o serie de imagini superbe cu locurile în care trăiești zilnic și cu care ai ajuns să fii atît de obișnuit încît să le consideri banale și chiar anoste. Un fotograf iscusit îți poate aduce un album cu poze ale spațiului în care trăiești care să te lase mut de uimire. Și tu și fotograful ați privit aceleași lucruri, același spațiu, dar în funcție de modul în care privești, lucrurile îți ascund sau îți revelează frumusețea lor.

Sufletele noastre au nevoie de frumusețe așa cum corpurile noastre au nevoie de hrană. Cînd nu mai sîntem capabili să vedem frumusețea spațiului înconjurător datorită rutinei, obișnuinței care parcă ne orbește, simțim nevoia să mergem în alte locuri. Cu cît sînt mai îndepărtate cu atît ni se vor părea mai frumoase. Cu cît sînt mai greu accesibile cu atît ni se vor părea mai frumoase. Să zicem că ajungem din Constanța în Satu Mare, de la oraș undeva la o pensiune la țară și începi să exclami extaziat: ”Doamne ce frumoase sînt locurile acestea! Doamne ce frumos este aici la voi!”. Iar gazdele sînt cu atît mai nedumerite cu cît exclamațiile noastre sînt mai entuziaste. ”Ce-or avea oamenii ăștia? Or fi bolînzit de la atîta drum?” Pentru ei spațiul în care au muncit din greu și cu care s-au obișnuit de atîta timp nu le mai arată și frumusețea lui, dar pentru cineva care abia a venit în acel loc, frumusețea acestuia este primul lucru pe care îl remarcă. Ca turiști la țară putem fi fascinați de oamenii care strîng fînul și ni se pare a fi o activitate minunată, dar dacă e să strîngi fînul cu mînuțele tale, pe nădușală de 35-40 de grade și asta mai multe zile la rînd și an de an, parcă nu ți se mai pare atît de frumoasă această îndeletncire. Toate locurile și lucrurile cu care ajungem să ne obișnuim nu ne mai revelează frumusețea lor.

Ce ne determină ca după un timp să nu mai percepem frumusețea unui loc? Ce ne împiedică oare să rămînem deschiși la frumusețea unui loc anume, chiar și după ce ne-am familiarizat cu el? Atunci cînd percepem pentru prima dată un lucru, îl percepem cu toată ființa. Îl percepem cu sufletul. A doua oară mintea extrage din memorie imaginea anterioară a acelui loc și eventual alte informații legate de el. După un timp percepem acel loc sau lucru mai degrabă prin imaginea din memorie decît prin percepția directă cu toată ființa noastră. Putem spune că avem ochi, dar nu mai vedem. Privim, dar nu mai vedem. Dacă am învăța să percepem fiecare lucru de fiecare dată ca și cum l-am privi pentru prima oară, atunci n-am mai simți nevoia să plecăm în excursii în locuri cît mai exotice, pentru că sufletul nostru rămîne viu și fascinat de frumusețea, fiecărui detaliu sau de frumusețea de ansamblu a locurilor în care trăim în mod obișnuit.

Priviți-vă chiar și pe voi înșivă ca și cum v-ați privi prima oară! Vă vedeți frumusețea? Sper că da!