Autor: Cristian Țurcanu Page 19 of 36

De ce vor aproape toți oamenii să se transforme? Care-i problema cu ceea ce sîntem? De ce vrem să fim altfel? uneori chiar altcineva? De ce credem că am fi mai fericiți dacă am fi altfel? De ce credem că am fi mai fericiți dacă cei din viața noastră ar fi si ei altfel decît sînt? De ce am ajuns să credem că transformarea este un scop? Chiar și dacă este să vorbim despre a deveni mai buni, de ce este necesar să devenim în loc să fim? Se pare că ne transformăm pentru că așa sînt rînduite lucrurile. Ne transformăm continuu pentru a reuși să observăm într-un final ceea e nu se transformă, ceea ce rămîne mereu la fel, ceea ce doar este.

Singurul lucru statornic în această lume este nestatornicia. Singurul lucru permanent este nepermanența. Și dacă tot sîntem într-o continuă mișcare, schimbare. măcar să ne orientăm către ceva mai bun, către un ideal frumos, către ceva înalt și, astfel, să ne transformăm. Oricum, sîntem cu toții într-o continuă curgere prin viață. Fie ca această curgere să ne trezească! Fie ca această curgere să fie de folos pentru binele cît mai multor oameni.

Mărul nu trebuie să devină zarzăr. Ar fi ceva complet inutil, însă atunci cînd omul își revelează sinele, această realizare este chiar mai mare și mai uluitoare decît transformarea unui măr în zarzăr. În efortul de a căuta să devii mai bun ai șansa să înțelegi spontan ce înseamnă a fi! Adică să descoperi că o parte din tine nu se mișcă, nu se transformă, este mereu aceeași, neschimbătoare, eternă! Restul este doar viață efemeră!

Mărul nu trebuie să devină zarzăr. Ar fi ceva complet inutil, însă atunci cînd omul își revelează sinele, această realizare este chiar mai mare și mai uluitoare decît transformarea unui măr în zarzăr. În efortul de a căuta să devii mai bun ai șansa să înțelegi spontan ce înseamnă a fi! Adică să descoperi că o parte din tine nu se mișcă, nu se transformă, este mereu aceeași, neschimbătoare, eternă! Restul este doar Viață efemeră!

Caracterul nobil al unui om este conturat de multe calități, dar una dintre cele mai semnificative este aceea de a manifesta continuitate între vorbe și fapte. De fiecare dată cînd una spui și alta faci, îți cobori cu o treaptă nivelul sau clasa caracterului tău. În orice domeniu ai activa, în orice mediu de viață ai trăi, dacă vrei să te consideri un om respectabil, un om de caracter este absolut necesar să fie o legătură strînsă între vorbele și faptele tale. Domeniul cel mai nociv din punctul acesta de vedere este cel al politicii. În acest domeniu, practic nu există om de caracter, dacă ne ghidăm după regula enunțată mai sus. Și cum domeniul politic ocupă excesiv viața socială a românilor, acest domeniu devine formator de oameni, acest domeniu, cel al politicului, devine o sursă principală de modele și filosofii de viață. Iată cum se transmite oamenilor cu ușurință, ideea că poți să spui ce vrei, că poți să faci ce vrei și ce te taie capul, pentru că oricum vei avea succes, poți să rămîi o „personalitate”, un „om cu greutate” chiar dacă minți, chiar dacă una spui și alta ajungi să faci!

În arta de a trăi este necesar să găsești un echilibru perfect între ceea ce spui și ceea ce faci. Dacă nu poți să faci prea multe, măcar vorbește mai puțin. Dacă ai judecat un om pentru că a făcut nu știu ce prostii este de la sine înțeles că tu nu vei face niciodată acele prostii. Ce să mai cred despre tine cînd văd că ai ajuns să faci exact ceea ce ai reproșat altuia că face. Cînd ani de zile ai reproșat unui om că este așa și pe dincolo, iar dintr-o dată ajungi să faci exact ceea ce ai reproșat celuilalt, ce fel de încredere să mai am în tine? Ce fel de caracter arată un astfel de comportament? Cum să mă mai raportez la tine, cînd dai dovadă de o lipsă ta de caracter strigătoare la cer, dar care totuși nu te împiedică să ocupi funcții importante? Din punctul meu de vedere n-ar fi o problemă faptul că politicul este năpădit de oamnei lipsiți de caracter dacă nu ar fi atît de prezent în viața oamenilor, dacă nu ar reprezenta o sursă de modele pentru marea masă de oameni.

Pentru o viață frumoasă și stabilă fiecare om are nevoie de un caracter puternic și cît mai nobil. Iar unul dintre criteriile care trebuie respectate pentru a avea un caracter nobil este acela de a face ceea ce spui. Trebuie să trăiești în așa fel încît să existe o legătură puternică între vorbele și faptele tale. Estimează-ți puterile și adaptează-ți vorbele la ceea ce știi că poți să faci. Dacă vorbești, caută apoi să-ți dezvolți puterea de a face ceea ce ai vorbit. Un om de caracter, un om care să inspire încredere, un om alături de care merită să trăiești este acela care face ceea ce spune și în cele mari și în cele mici. Desigur, se subînțelege că mă refer că face și spune ceea ce este benefic. Fiți oameni de caracter, cereți celor din jurul vostru să devină oameni de caracter și poate așa vom elimina molima ucigătoare de caracter, care bîntuie, mai ales, prin „clasele înalte” ale societății.

Încă mai întîlnesc oameni care au o mare dificultate în a spune: „te iubesc”. Și se pare că nu doar bărbații ar avea această problemă. Ținînd cont că eu sînt cumva la polul opus în ceea ce privește rostirea acestor două cuvinte, am privit cu nedumerire spre cei care întîmpină dificultăți, atunci cînd ar trebui să spună: „te iubesc”. O poveste de iubire reușită are nevoie de rostirea acestor două cuvinte. În primul rînd nu poți să le rostești dacă nu simți cu adevărat iubire în sufletul tău. Dar dacă ai ajuns să simți iubire pentru cineva, atunci este necesar să-i spui: „te iubesc!”. Pînă acum n-am întîlnit o relație de iubire în care să nu fi fost rostite cele două cuvinte. O relație de iubire își menține vitalitatea și strălucirea și prin rostirea la momentul potrivit a cuvintelor „te iubesc!”.

Cînd cele două cuvinte sînt spuse din suflet, ele pot crea o realitate paradisiacă, sublimă. Cînd iubești pe cineva, îl ajuți totodată să se transforme într-un om mai bun. Acest proces se amplifică foarte mult în momentul în care iubirea este reciprocă. Fiecare îl vede pe celălalt într-un mod transfigurat și astfel îi creează cadrul unei transformări binefăcătoare. În momentul în care începem să-i cerem celuilalt să se transforme, înseamnă ca am ajuns la limita puterii noastre de a iubi sau, altfel spus, puterea iubirii noastre a scăzut și nu-l mai impulsionează să se transforme singur și atunci simțim nevoia să-i cerem aceasta în mod direct. În acest moment trebuie să vezi ce mai simți atunci cînd spui: „te iubesc”. Mai are ecou în sufletul tău rostirea acestor două cuvinte? Dacă da, este bine să reîncepi să le rostești și de fiecare dată cînd le rostești să evoci momentele fericite trăite împreună cu celălalt și astfel se poate reaprinde iubirea în și între voi.

Nu este bine să rostești nici prea des cele două cuvinte. Ele trebuie să fie mereu însoțite de o trăire adecvată în suflet. Dacă începi să le rostești fără să le simți cu adevărat, cuvintele devin fade și lipsa lor de conținut începe să fie resimțită de celălalt. Astfel, fără să vrei, cu cît vei spune mai des „te iubesc” cu atît se va simți de către celălalt că nu mai iubești, ci doar joci un joc. Dacă spui prea rar cele două cuvinte, iarăși, poți să determini o inhibare a iubirii atît în tine cît și în celălalt. Nu există o recomandare standard cu privire la cît de des trebuie rostite cele două cuvinte, dar ele cu siguranță trebuie rostite de fiecare dată cînd simți aceasta. A nu le rosti cu gîndul că astfel celălalt dobîndește putere asupra ta, iarăși nu este bine. A nu le rosti cu gîndul că poți să-ți pierzi capul într-o poveste de iubire, iarăși nu este bine. Mai bine îți pierzi capul decît iubirea. Capul ți-l regăsești mult mai ușor decît o iubire pe care ai refuzat să o traiești și să o exprimi.

Funcțiile de conducere conferă putere. Puterea acționează asupra oamenilor asemenea unui drog. Odată ce ai gustat dintr-o astfel de putere o vei dori mereu și mereu. Îndepărtarea de la putere, după ce ai gustat-o un timp, poate cauza reacții similare consumatorilor de droguri care sînt opriți de la consumarea lor.

Dacă vrei să vezi caracterul real al unui om este suficient să-i dai ceva putere, adică sa-i dai o funcție. Puterea conferită de funcțiile de conducere aduce cu sine o stare de beție, de amețeală, o stare în care îți pierzi treptat luciditatea, bunul simț, rațiunea și nu în ultimul rînd sufletul. Iată de ce aproape toții oamenii se schimbă imediat ce au fost investiți într-o funcție. Cel din campania electorală și cel care ajunge să ocupe funcția pentru care a candidat sînt doi oameni foarte diferiți. Atunci cînd oameni nepregătiți corespunzător din punct de vedere lăuntric ajung în funcții de conducere și încep să simtă influența puterii, ei sînt supuși unui stres continuu. Priviți-i pe politicieni cît de repede îmbătrînesc după ce ajung să ocupe funcții mult prea mari pentru ceea ce sînt ei pregătiți să facă. Există și unii rezistenți la stres datorită ne-simțirii de care dau dovadă. Sînt complet insensibili la orice responsabilitate, sînt incapabili să se gîndească la consecințele faptelor lor, însă majoritatea îmbătrînesc accelerat, într-un an cît alții în zece.

Noi românii am avut parte de cîte un conducător extraordinar, capabil să protejeze și să dezvolte țara, capabil să pună mai presus  de interesele personale interesul națiunii, cam odată la 2-300 de ani. În rest, tot felul de oameni mici, meschini, orgolioși, tot felul de oameni anoști, mediocri, adeseori mișei și trădători, tot felul de șmecheri, oportuniști sau, cîteodată, chiar indivizi cu manifestări comportamentale și caratceriale de domeniul patologicului. O mulțime de conducători care cu bună știință sau doar din prostie au sufocat și au distrus sufletul neamului, vlaga acestei țări, mult prea oropsită. Care credeți că a fost ultimul mare conducător al acestei nații? Desigur, părerile sînt și vor fi împărțite, dar eu vă spun că nu a fost recent și nu-i nici de actualitate.

Avem conducătorii pe care îi merităm!  Am întîlnit frecvent această sintagmă și mă bucur că tot mai mulți oameni ajung să înțeleagă cum funcționează lucrurile. Dar ce înseamnă această sintagmă? Dacă facem o medie a caracterelor tuturor românilor, conducătorii pe care îi avem au un carcater, care să corespundă mediei întregii nații. Dacă ne uităm acum la caracterul celor care ne conduc, înseamnă că am ajuns ca și nație într-o situație jalnică. Nu m-am gîndit niciodată să plec din țară, am avut mereu speranță și încredere că putem deveni o națiune civilizată, că putem deveni un loc al bunului simț și al înfloririi virtuților, însă încep să mă gîndesc dacă nu ar fi totuși mai bine să plec. Dacă am ajuns să am asemenea gînduri, înseamnă că am ajuns ca și nație într-o situație critică, nu atît din punct de vedere economic, cît al calității oamenilor, al sănătății sufletelor. Nu am afinități politice de nici un fel, nu mă pricep la politică. Cineva chiar îmi spunea că sînt naive articolele mele pe aceste teme. Probabil că și acesta este la fel de naiv, dar eu văd oamenii și mediul în care trăiesc și îmi dau seama că sîntem din ce în ce în ce mai ușor de prostit, din ce în ce mai nepăsători și toate acestea nu sînt deloc un semn bun nici pentru toți la un loc ca țară, nici pentru fiecare în parte ca suflet. Din punctul meu de vedere simt că a venit vremea deconturilor, vremea în care trebuie să plătim pentru hoțiile și nedreptățile pe care le-am făcut, iar cei care încep să se simtă încolțiți se zbat, caută să lupte pentru bunăstarea lor, pentru imaginea lor, pentru comorile lor. Eu sper să fie o susținere continuă, din punct de vedere divin astfel încît să ne transformăm în bine cu toții, abandonînd trecutul cu toate relele lui. Lumea trebuie să devină (și devine deja) un loc al iubirii, al omeniei, al bunătății, al cinstei și al respectului. Doamne ajută!

Mi-aș dori ca oamenii să realizeze că nu trebuie să trăiască pentru a căuta bucurii, ci trebuie să ajungă să fie bucuroși pentru că trăiesc! Cînd ajungi să fii bucuros că exiști, deja ai obținut o realizare foarte importantă. Faptul că ești viu și cît de cît sănătos, poate fi mereu și mereu o sursă de bucurie.

În fiecare om există rădăcini adînci ale nevoii de a spune cît mai des „am dreptate!” sau „am avut dreptate!”. Există o satisfacție, bolnăvicioasă din punctul meu de vedere, de a căuta să ai mereu dreptate. Această nevoie ia forme patologice la mulți oameni. În orice dispută, fiecare, susținîndu-și punctul său de vedere, vrea să ajungă la momentul în care să poată să spună: „am avut dreptate!”. În ciuda tuturor evidențelor și argumentelor, în ciuda tuturor dovezilor concrete, unii continuă să-și susțină propria perspectivă pentru ca nu cumva să ajungă să recunoască faptul că s-au înșelat. Așa cum nu poți lipi doi magneți pe care îi apropii unul de celălalt cu același pol, așa nu pot oamenii să recunoască faptul că nu au dreptate întotdeauna. Există oameni care știu prea bine că nu au dreptate și cu toate acestea continuă cu vehemență să susțină contrariul. Ajung în procese și își susțin „dreptatea” lor, în pofida tuturor probelor. În astfel de situații există mai multe motive care îi determină pe oameni să procedeze astfel, însă în profunzime, fiecare caută acea satisfacție care apare atunci cînd poate să spună: „am avut dreptate!”. A spune cît mai des ”EU am avut dreptate!” este modalitatea de a conferi putere egoului, este sursa de viață a egoului. Această satisfacție este confirmarea propriei viziuni asupra realității.

Mintea fiecărui om își crează propria viziune asupra realității. În viziunea ei totul este drept, totul este corect, orice își are justificarea sa, totul este perfect. Numai că viziunea minții unui om este diferită de a tuturor celorlalți. Astfel, în multe privințe oamenii nu pot fi de acord unii cu ceilalți și atunci fiecare își susține propria sa dreptate. Dacă cineva ar accepta că nu are dreptate, atunci ar trebui să-și reclădească toată viziunea sa asupra realității și, astfel, mai degrabă ajunge la concluzia că este mai simplu să-i combată pe ceilalți, decît să-și reclădească întreaga viziune asupra realității. Pe undeva este un instinct corect, pentru că a înlocui o viziune eronată cu o alta la fel de eronată, doar că e verde în loc de albastră, nu este spre folosul sufletului. Dar în acele momente în care începi să recunoști că ai o viziune greșită asupra realității, apare o fereastră care îți dă posibilitatea pentru scurt timp să privești în afara iluziei, să privești în adîncul Cerului. Atunci cînd accepți că ai greșit, poți să te scufunzi pentru moment în ființa ta spirituală veritabilă. Iar această scufundare în realitatea luminoasă a ființei tale profunde, îți aduce o satisfacție copleșitoare, o satisfacție care te face să înțelegi că toate celelalte de pînă atunci au fost doar firmituri insignifiante.

În concluzie, căutați să conștientizați această satisfacție nesănătoasă, care însoțește afirmația: „am avut dreptate!”. Așa cum satisfacția dată de droguri este dăunătoare, la fel și această satisfacție dată de situațiile în care spui: „am avut dreptate!” este nesănătoasă pentru suflet. Din păcate este o satisfacție care creează dependență. Nu este ușor să o elimini, dar poți să începi prin a accepta mai des faptul că nu ai dreptate, faptul că poți să greșești, faptul că poți să cunoști doar o parte din adevăr. Dacă majoritatea oamenilor trăiesc cu convingerea că lumea este așa cum o percep ei, voi începeți să trăiți cu convingerea că lumea este plină de mister, că este posibil să nu știți nimic despre lume și despre voi înșivă. Desigur, apărați-vă demnitatea și valorile, dar nu pentru a ajunge să-i spuneți cuiva: „vezi că EU am dreptate!”. Apărați-vă propria viziune, mai ales dacă sînteți convinși că este corectă, dar evitați în final să rostiți cuvintele: „eu am avut dreptate!”. V-ați lecuit de această satisfacție bolnăvicioasă atunci cînd nici măcar nu mai gîndiți că ați avut dreptate.

Starea noastră de confort depinde într-o mare măsură nu atît de condițiile exterioare în care ne aflăm cît de alegerile pe care le facem lăuntric vizavi de aceste condiții. Este caniculă sau vreme ploioasă, bate vîntul sau este frig!? – nimic mai simplu! Alegeți lăuntric să vă simțiți bine, indiferent de ce este afară. Este foarte important să nu vă plîngeți de condițiile exterioare. Starea continuă de respingere a condițiilor exterioare, vă diminuează capacitatea corpului de a se adapta la condițiile respective. Dacă veți alege să acceptați lucrurile așa cum sînt și apoi, cu bun simț, să vă luați măsuri adecvate pentru a vă adapta la condițiile existente, starea dumneavoastră de confort se va îmbunătăți vizibil. Decît să vă plîngeți mereu, acceptați cu seninătate faptul că este cald. Starea interioară de acceptare a condițiilor exterioare așa cum sînt ele, vă ajută corpul să se adapteze și să reziste mai bine. În concluzie, încetați să vă plîngeți de condițiile exterioare. Rămîneți senini, spuneți-vă că totul este minunat, credeți mai mult în puterea corpului dumneavoastră de a se adapta și, astfel, îl veți ajuta să se simtă mai bine. Nemulțumirea continuă slăbește capacitatea corpului de a se adapta la condiții exterioare mai dificile. Cocoloșirea corpului, de asemenea, îl slăbește și îi atrofiază capacitatea de adaptare. Alegeți să aveți mereu un răspuns bazat pe acceptare, încredere, seninătate și orice condiții exterioare ar apărea veți fi mai pregătiți să le faceți față.

Din punct de vedere psihomental putem acționa astfel încît să devenim mai rezistenți la condițiile exterioare de orice tip. Gîndiți-vă la următoarea situație. Aveți de săpat o groapă în zi caniculară, fără pic de umbră! Cum credeți că veți realiza această muncă în una din următoarele situații: 1. o săpați fără nici un motiv; 2. o săpați pentru că este o cerință a serviciului pe care îl aveți; 3. o săpați pentru că vi s-a oferit în schimb un milion de euro; 4. o săpați pentru că astfel e singura șansă de a vă salva copilul prins sub pămînt!? În care situație credeți că veți realiza această muncă mai eficient? Motivația interioară potrivită, conferă corpului sprijinul necesar pentru a se adapta la condițiile exterioare vitrege, iar starea noastră interioară depinde de alegerile pe care le facem. Acesta este remediul pentru a vă simți confortabil chiar și în zilele caniculare – evitați să vă plîngeți, alegeți să vă simțiți bine, să aveți încredere în capacitatea corpului dumneavoastră de a se adapta. În rest, sfaturile tradiționale: limonadă, iaurt, mîncare ușoară, umbră, ventilator și ce mai aveți la îndemînă. Cu bucurie vă invit să vă bucurați de soare!

După numărul de like-uri de la articole înțeleg că nu prea vă place „efortul fizic”, nici „răbdarea” nu vă este prea dragă și nici nu vreți să vă gîndiți „o oră pe zi” că sînteți oameni extraordinari și că proveniți dintr-o familie divină. Vă place „să fiți voi înșivă”, ”să trăiți ceva mai intens în direct” și ”să fiți fericiți ca să aveți succes” – ceea ce este bine, totuși. Dar ca să ajungeți la acestea nu văd cum fără efort și fără răbdare, fără amintirea a ceea ce sînteți și fără să vă placă lumina.

Înțeleg că ne plac țelurile înalte, dar nu și drumul către ele. Ne bucură să auzim despre vise, despre ce am putea fi, dar nu prea ne încîntă parcurgerea drumului către ceea ce ar trebui să fim. Ne place să vorbim despre virtuți, dar nu să le și manifestăm, cel puțin nu peste limitele obișnuite, „normale”! Efortul susținut este necesar pe orice cale a transformării. Efortul și contemplația trebuie să se îmbine cît mai armonios cu putință. Aceasta este calea, dar rezultatele depind de răbdare. Răbdarea este cea care face cu putință manifestarea rezultatelor. Ne plac fructele de pădure, dar să le cumpărăm de la magazin. Ne place laptele, dar să-l luăm direct din frigider, dacă se poate. Ne plac legumele, dar numai cînd sînt în salată la restaurant. Dacă în lumea aceasta o parte din cele ce ne plac le putem obține ușor, în lumea realizării spirituale doar prin eforturile tale personale poți să obții ceea ce ai nevoie și te împlinește.

Bănuiesc că nici observațiile nu vă plac așa că, probabil, nu va primi prea multe like-uri nici acest articol.

Una dintre sursele fericirii o constituie și munca bine făcută. Realizarea cu succes a unei lucrări, care, eventual, a necesitat mari eforturi, conferă întotdeauna o satisfacție autentică și profundă. Lucrul bine făcut te împlinește. Satisfacția este cu atît mai mare cu cît prin eforturile tale ai ajutat pe cineva să-și rezolve o problemă. Efortul fizic intens, realizat în concordanță cu starea de sănătate și vîrsta pe care o ai, aduce întotdeauna o stare de liniște, de bucurie, de satisfacție. După astfel de eforturi, oamenii sînt mai luminoși, mai veseli, mai toleranți, mai fericiți. Realizați eforturi fizice intense din cînd în cînd și vă veți convinge! Dacă nu aveți de făcut lucrări care să necesite efort fizic, faceți măcar sport! După numai o jumătate de oră de eforturi fizice intense,sufletul vă devine mai luminos, mai fericit, mintea se eliberează de griji, de pălăvrăgeala inutilă. De asemenea, efortul fizic intens, făcut în concordanță cu starea de sănătate pe care o ai, este o soluție ideală de a elimina stressul. Efortul fizic realizat cu înțelepciune, ajută la regenerare, la starea generală de sănătate și îmbunătățește capacitatea de a resimți cu ușurință stări de bucurie.

Tot chinuindu-ne să desfacem un nod uităm exemplul unui om puternic care a scos sabia și a tăiat funia. Din hățișul tuturor acestor probleme ale vieții, legate în special de satisfacerea nevoilor pimare și a plăcerilor grosiere, putem ieși abandonîndu-le pur și simplu. Fericirea noastră chiar nu depinde de rezolvarea tuturor problemelor vieții, ci, după cum scriam într-un articol recent, lucrurile stau exact invers – fericirea te ajută să rezolvi orice problemă. Trebuie doar să ne revendicăm și totodată să ne asumăm moștenirea noastră divină. Sîntem copiii lui Dumnezeu, avem în noi o putere care ne poate face mai mari decît Universul, iar noi ne batem pe o bucată de pămînt sau de pîine. Avem în noi tot ceea ce ne trebuie pentru a fi pe deplin fericiți și realizați. Avem în noi o putere divină, o putere pe care Dumnezeu a folosit-o atunci cînd ne-a creat. A ascuns-o, e drept, dar a ascuns-o în noi înșine. În timp ce mergeți să lucrați pentru cîțiva banuți sau să vă dați și sufletul pentru un dram de plăcere, ar fi bine să vă amintiți că aveți în voi înșivă o putere inconmensurabilă, o putere atotrealizatoare, o putere care vă va deschide cerurile, dacă o veți găsi și o veți trezi. Întrebarea de ce este ascunsă, de ce puterea care ne-a zidit s-a ascuns în noi înșine și ne-a lăsat la dispoziție doar o imitație de doi bani care este egoul, nu își are rostul. E pierdere de vreme să supui la îndoială existența acestei puteri, e pierdere de vreme să cauți să înțelegi de ce a trebuit ca omului să-i fie limitate puterile și doar prin muncă adecvată și susținută să-și regăsească natura sa divină. Cert este că, dacă vrem să trezim puterea divină din noi, trebuie să muncim, trebuie să învățăm să trăim într-un anumit mod care ne-a fost revelat de nenumărate ori pînă acum de către cei ce și-au descoperit puterea interioară, trebuie să facem eforturi, și încă mari, pentru a susține prin toată ființa noastră virtuțile cerești. A venit timpul să lucrăm pentru natura noastră divină și nu pentru egoul din noi. Dacă munca pentru ego este nesfîrșită, munca pentru a ne descoperi adevărata noastră natură divină are un sfîrșit. Odată ce l-am descoperit pe Dumenzeu în noi și ne-am trezit puterea atotorealizatoare, nu vom mai avea de ce să muncim. Alegeți, o muncă fără sfîrșit pentru un dram de plăcere din cînd în cînd au o muncă asiduă, aspră, dar care care va dura un timp limitat?

Vreau să vă treziți și să vă gîndiți măcar o oră pe zi că sînteți copiii lui Dumnezeu. O oră în care să abandonți hățișul de probleme și condiționări, o oră în care să vă asumați responsabilitatea de a vă descoperi adevărata natură divină. Măcar pentru o oră, abandonați toate problemele vieții, abandonați orice speculații, orice îndoială, orice batjocură, orice trîndăvie și meditați serios la faptul că aveți în voi o putere, care atunci cînd este trezită vă ajută să deveniți una cu Dumnezeu. O oră pe zi gîndiți-vă cu seriozitate la faptul că aveți în voi toate cele necesare pentru a deveni una cu Universul, că sînteți moștenitorii Universului. Lăsați preocupările mărunte deoparte. Amintiți-vă că sînteți copiii lui Dumnezeu, Creatorul a tot și a toate și că îi puteți folosi toată puterea Lui și Împărăția Lui. Încetați măcar pentru o oră să desconsiderați religia, gîndiți-vă măcar o oră pe zi că Dumnezeu ar putea fi totuși o realitate, că voi înșivă sînteți copiii Lui. N-aveți nimic de pierdut! O oră pe zi asumați-vă cu toată responsabilitatea statul de copiii ai lui Dumnezeu. O oră pe zi abandonați orice problemă, orice preocupare lumească, orice amintire a ceea ce considerați în mod obișnuit că ați fi și credeți cu tărie în natura voastră divină, devenind  responsabili, ridicîndu-vă la înălțimea a ceea sînteți așteptați să fiți – copii Divini!