Autor: Cristian Țurcanu Page 8 of 36

Dorul, deși exprimă o lipsă, el poate fi și o bucurie. Pentru unii oameni dorul este chinuitor, dorul de ceva sau cineva îi chinuie și îi fac să se perpelească, să sufere și ei nu mai știu ce și cum să facă să scape de el. Pentru alții dorul este delicios, este o sursă de bucurie, de încîntare, o cale de a deveni mai conștienți de ceea ce iubesc, de ceea ce își doresc cu adevărat. Prezența dorului este semnul unui suflet viu. Oamenii care nu au dor de nimic și de nimeni, fie au devenit extraordinar de centrați în sinele lor și s-au detașat de tot și de toate, fie au sufletul împietrit și incapabil să mai simtă ceva. Dorul, atunci cînd apare, este semnul unui suflet viu, semnul unui suflet care simte, care aspiră să se dezvolte.

În procesul nostru de evoluție este necesar să ajungem să trăim cu intensitate dorul, dar să fie trăit ca și încîntare, să fie perceput ca o savoare a sufletului plin de viață. Faptul că ți-e dor de cineva sau ceva trebuie să fie dincolo de „durerea” inerentă, o încîntare a faptului că simți, că iubești, că există ceva sau cineva care contează foarte mult pentru tine.

Analizînd modul în care trăim dorul ne putem evalua sănătatea sufletului. Dorul trebuie să fie intens, dar nu din cale afară de intens, iar trăirea lui trebuie să fie însoțită de o savoare a sufletului, de o stare de încîntare și efervescență mobilizatoare armonioasă, care să compenseze din abundență durerea de a nu fi în locul de care ți-e dor sau lingă omul de care ți-e dor. Cînd dorul creează prea multă durere și nu îi mai simți deloc savoarea, cînd te face să cazi în trăiri obsesive și chinuitoare, el arată atunci o tulburare a sufletului, o stare de dependență, o înțelegere firavă a lucrurilor și o slabă cunoaștere de sine.

Fie ca dorul să vă fie bogăția sufletului, fie ca dorul să vă fie în primul rînd dorul de Dumnezeu, dorul de Acasă.

Ceea ce iubești ajungi să cunoști, iar ceea ce cunoști ajungi să iubești.

Aceasta este calea sufletelor sănătoase și armonioase. Există și varianta în care ceea ce ajungi să cunoști nu te conduce neapărat la iubire, ci la plictiseală sau chiar respingere. Acestea sînt reacțiile egoului. Cînd ești în suflet ceea ce ajungi să cunoști, ajungi să și iubești, dar cînd ești în ego ceea ce ajungi să cunoști va începe să te plictisească sau chiar să-ți trezească repulsia. Dacă vrem să creștem, să călătorim în largul sufletului este necesar să avem iubire în suflet, să fim mereu în iubire. Altfel, ne vom tot păcăli și vom bate pasul pe loc în bătătura strîmtă și stearpă a egoului.

De exemplu, în relațiile dintre oameni: fie începi prin a cunoaște pe cineva și cu cît îl cunoști mai mult cu atît ajungi să-l iubești mai tare, fie începi să iubești pe cineva și cu cît îl iubești mai mult cu atît îl cunoști mai bine. Există însă și varianta în care începi prin a te îndrăgosti de cineva și cu cît ajungi să-l cunoști mai bine cu atît îți trece îndrăgosteala mai repede. În astfel de situații fie nu găsești puterea de a aduce relația la un nivel mai profund, adică să te muți din ego în suflet, fie nu vă este dat să aveți acea relație. Relațiile care ne sînt cu adevărat necesare pentru suflet sînt acelea în care, cu cît iubești mai mult, cu atît îl cunoști mai profund pe celălalt și cu cît îl cunoști mai profund, cu atît îl iubești mai mult. Cînd reușești să te înscrii pe o asemenea linie a profunzimii, poți să atingi cerul și să împlinești visul iubirii, acela de a te desăvîrși.

Ceea ce dăunează foarte grav sufletului este să vorbești de rău oamenii pe care i-ai iubit sau îi iubești.

Poți să cerți ființa iubită, poți săi-i spui cîte în lună și în stele, dar să nu faci niciodată acest lucru în prezența altor persoane. Dacă vrei să ai parte de relații de calitate este absolut necesar să eviți să vorbești de rău pe cei cu care ai avut sau ai încă o relație.

Dacă ai iubit pe cineva, chiar și pe cineva care ulterior s-a dovedit a fi un om nemernic, nu ai voie să-l vorbești de rău față de alte persoane. Atît timp cît sufletul tău s-a aprins cîndva de iubire față de cineva, acea iubire a fost curată și sinceră și minunată. Dacă acum vorbești de rău omul pe care l-ai iubit (chiar și dacă ai dreptate) este ca și cum distrugi tot ceea ce a fost cîndva frumos, sublim, înălțător în sufletul tău. Este ca și cum ai smulge florile din grădină și ai lăsa buruienile.

Desigur, poți să te desparți de cineva, se petrece frecvent ca cei de care ne îndrăgostim să ne dezamăgească, însă iubirea pe care am simțit-o inițial față de acea persoană a fost și va rămîne în veci adevărată. Dacă vrei să păstrezi măcar o fărîmă din ceea ce a fost bun în relația cu acel om, din ceea ce a fost iubire în sufletul tău este absolut necesar să te abții de a-l judeca, de a-l bîrfi, de a-l vorbi de rău față de alte persoane. Dacă nu vei reuși să ții cont de acest lucru, sufletul tău va fi tot mai puțin capabil să iubească și îți va fi tot mai dificil ulterior să ai o relație de calitate.

Este necesar, de asemenea, să evităm să încurajăm astfel de situații. Dacă un cunoscut începe să vorbească de rău pe cineva din viața lui în prezența voastră, urmăriți cu tact, cu diplomație și fermitate să schimbați subiectul. Mai devreme sau mai tîrziu propriile voastre relații vor avea de suferit dacă vă place să-i ascultați pe ceilalți, vorbindu-i de rău pe cei din viața lor.

Din nefericire, această practică este foarte larg răspîndită peste tot în lume și este una dintre cele mai mari cauze care subminează calitatea relațiilor de iubire dintre oameni.

Omul nu poate fi foarte diferit de restul naturii. Dacă privim în natură observăm că multe lucruri au nevoie de timp pentru a se dezvolta în mod armonios. Se sădește sămînța, după care trebuie să așteptți să încolțească, să dea lăstari, să crească, să înflorească, să dea rod ș.a.m.d. Omul vrea să grăbească totul! Caută agenți de creștere, face modificări genetice și tot felul de inginerii doar pentru a grăbi lucrurile, pentru a ajunge mai repede la rezultatele finale și după un timp tot el este cel care se simte furat, care se întreabă unde și cum s-a scurs viața lui, cînd au trecut așa repede anii?

În procesul de selecție naturală probabil că vor reuși să se impună cei care vor avea capacitatea să facă față ritmului din ce în ce mai accelerat al vieții, cei care se vor adapta la fluxul rapid de informații. Dar aceasta este doar o supraviețuire socială, pentru că din punct de vedere spiritual și individual se vor dezvolta cei care vor reuși să-și creeze un ritm natural al vieții, vor reuși să lase lucrurilor timp să crească, să se maturizeze sau, altfel spus, să se coacă în voie. Faptul că astăzi informația circulă foarte repede nu este neapărat un avantaj, ba dimpotrivă!

De exemplu, o idee valoroasă pe care ajungem să o aflăm, citind o carte, un articol sau chiar și un simplu aforism are nevoie de timp pentru ca ea să prindă rădăcini în sufletul nostru și să înceapă să ne transforme în conformitate cu natura ei. Ideile aparțin altei dimensiuni a existenței decît aceea cu care sîntem obișnuiți. Ideile vin din cu totul alt tărîm decît cel în care trăim ca ființe întrupate. Nu toți oamenii au capacitatea de a primi idei pure, înalte direct din tărîmul lor. Majoritatea oamenilor preia ideile de la cei care au reușit să le capteze și să ni le prezinte mai apoi într-o formă pe care să o putem înțelege cît de cît. După ce venim în contact cu o idee este necesar să o înțelegem, este necesar să ne gîndim la ea. Dacă citim un aforism care ne impresionează este necesar apoi să ne tot gîndim la el, să-l repetăm, pînă cînd ajungem să-l înțelegem în profunzime. Cu cît ne vom gîndi mai des și mai mult la acel aforism cu atît vom începe să realizăm acțiuni care să fie conforme cu acel aforism. Abia după ce vom realiza din ce în ce mai multe acțiuni conforme cu acel aformism, vom începe să ne transformăm, iar după ce vom ajunge să exprimăm acel aforism prin modul nostru de a fi, vom spune că, în sfîrșit, acea idee inițială a dat roade, s-a maturizat, a ajuns la dezvoltarea ei maximă.

Vremurile în care trăim fie ne țin departe de contactul cu ideile pure ale înțelepciunii, fie ne bombardează cu aforisme zi de zi, aforisme foarte valoroase de altfel, dar cu care nu ne întîlnim mai mult decît ne ia să citim cuvintele care le exprimă. Le uităm foarte repede! Nu vă grăbiți să trăiți, nu grăbiți viața, nu cantitatea de aforisme citite ne va transforma! Chiar și un singur aforism de vom reuși să-l înțelegem în profunzime și să ajungem să-l exprimăm prin ceea ce sîntem, ne va transforma atît de mult încît să putem spune că am avut o viață sublimă.

„Mințile luminate discută idei, mințile mediocre discută evenimente, iar mințile mici discută oamenii.”  Eleanor Roosvelt

„Adevăratul mister al lumii este vizibilul, nu invizibilul!” Oscar Wilde

Adeseori sîntem tentați să credem că numai lucrurile mari contează în viață, însă faptele minore și insignifiante sînt la fel de importante ca și marile decizii, sau marile gesturi, marile evenimente care au loc din cînd în cînd în viețile noastre. Desigur, nu trebuie să cădem în mania perfecționismului și să fim atenți la absolut toate amănuntele de rutină ale vieții, însă nici nu trebuie să ignorăm complet faptele mărunte pe care le-am putea realiza uneori, dar nu le facem pe considerentul că ar fi prea mărunte sau pe care nu ar trebui să le realizăm, dar le facem pe considerentul că o mică răutate acolo nu contează. Adeseori dintr-un gest minor se poate naște ceva imens și copleșitor.

Să ne gîndim de exemplu la accidentele care se produc, accidente adeseori grave cu consecințe fatale. Marea majoritate a acestor accidente se produc dintr-o neatenție minoră, din cauză că desconsiderăm unele chestiuni minore, insignifiante, din cauză că am realizat un gest mărunt pe care nu trebuia să-l facem, sau n-am făcut un gest mărunt pe care ar fi trebuit să-l facem.

Marile evenimente din viața noastră au fost declanșate cel mai adesea de cîte o cauză măruntă. De multe ori nici nu mai știm de la ce s-a pornit, pentru că nu prea acordăm atenție și nu memorăm lucrurile mărunte din viața noastră.

Un bine mărunt, o faptă bună minoră pe care o poți realiza la un moment dat, poate aduce consecințe binefăcătoare imense. Să ne gîndim numai la exemplele din basmele și poveștile noastre în care eroul, făcînd un bine mărunt cuiva la un moment dat, beneficiază apoi de un ajutor nesperat de mare într-o situație extrem de delicată.

De asemenea, ar mai trebui să știm că tot ceea ce facem se adună. Nimic nu se pierde. Chiar și cele mai mărunte gesturi sînt monitotizate și contabilizate. Binele se adună la bine, răul la rău. Faptele bune se adună în visteria faptelor bune, faptele rele se adună în visteria faptelor rele. Picătură cu picătură se poate forma un lac sau se poate străpunge o stîncă. Această realitate a fost surprinsă de înțelepciunea populară prin vorba binecunoscută „picătura care a umplut paharul”. Făcînd fapte bune minore, mărunte, ele se adună și la un moment dat dintr-o faptă bună minoră ne putem trezi cu recompense copleșitoare. Făcînd fapte rele mărunte, pe care ajungem să le trecem cu vederea, considerîndu-le insignifiante sau „nevinovate”, acestea se adună și la un moment dat, o ultimă picătură, poate să facă să se reverse paharul și să ne trezim cu consecințe dezastruoase, chiar dacă n-am făcut decît ceva minor, ceva banal, ceva „ce face toată lumea” sau ceva ce ai făcut mereu fără să fi existat vreo consecință pănă atunci.

Apoi, mai trebuie avut în vedere și faptul că uneori o acțiune măruntă poate conta mult mai mult decît o faptă măreață. Uneori contează mai mult faptul că ai dăruit un leu decît faptul că altădată ai dăruit un milion de lei. Uneori dăunează mai mult o mustrare minoră decît o ceartă imensă pe care ai avut-o cu aceeași persoană altădată. Niciodată nu putem să facem baie de două ori în aceeași apă! Adică, fiecare clipă a vieții este unică și niciodată nu trăim în aceleași împrejurări. Și cum faptele noastre se corelează cu ambianța și condițiile exterioare și interioare nu putem ști care vor fi consecințele aceleiași fapte, făcută la momente de timp diferite.

Plecînd de la aceste observații, sper să învățăm să reevaluăm gesturile noastre de zi cu zi, să fim mai atenți și mai exigenți cu noi înșine și să ne oprim de la faptele rele, dăunătoare, chiar dacă par „nevinovate”, minore, insignifiante și să facem orice faptă bună oricît de măruntă și nesemnificativă ar părea ea la început.

De exemplu, se vorbește mult despre semnul fiarei care va ajunge cîndva (de fapt deja a început să ajungă) pe mîinile sau pe frunților oamenilor. Toți îl vor accepta ca pe ceva minor, ceva fără importanță, dar odată acceptat, practic, ți-ai vîndut sufletul celui al cărui nume nici nu trebuie să-l rostim.

Sîntem prea toleranți cu o mulțime de lucruri dăunătoare în viața noastră pentru că le considerăm minore, nesemnificative, însă toate acestea la un loc contribuie la erodarea și pietrificarea sufletelor noastre, la starea generală de blazare, tristețe, depresie, năuceală care a ajuns să cuprindă tot mai multă lume.

E timpul să facem mereu și mereu orice faptă bună, oricît de mică ar părea să fie și să ne abținem de la orice faptă rea, oricît de insigniafiantă ar părea.

Așa cum plantele au nevoie de lumina soarelui și de apă pentru a crește, la fel și sufletul omului are mare nevoie de mister pentru a se putea dezvolta. În afara misterului este ca și cum sufletul ar crește într-o zonă deșertică, ajunge să semene mai mult cu un cactus, plin de țepi, sau alte plante din zonele deșertice, plante pipernicite, cu frunze aspre și destul de puțin plăcute. Acolo unde este prea multă „lumină” și se crede că se cunoaște totul, acolo unde starea de mister nu mai există este greu pentru suflet să se mai dezvolte și să ajungă la maturitate.

Prezența misterului este ceea ce dă aripi și inspirație minților cercetătoare. Prezența misterului și nevoia de a-l elucida este ceea ce determină mintea să aprofundeze cunoașterea și să-și însușească o serie întreagă de calități. Misterul este ceea ce fascinează, dă profunzime și savoare oricărei percepții. Misterul trezește în noi dimensiuni nebănuite și face ca viața să devină cu adevărat interesantă. Alungarea misterului din viața noastră este ca și cum ne-am autoexila într-o zonă deșertică. Dacă,pe măsură ce afli tot mai multe, îți dai seama că știi tot mai puține, înseamnă că misterul este prezent în viața ta, iar sufletul se dezvoltă în voie.

Din punct de vedere religios, de exemplu, lucrurile au ajuns la o platitudine de neimaginat. L-am alungat pe Dumnezeu din orice loc posibil în care se credea că se poate afla. L-am alungat de pe Pămînt, nu mai există nici o zonă misterioasă în care să credem că s-ar afla Dumnezeu și suita lui, l-am alungat și din cer și trăim cu certitudine faptul că, dacă Dumnezeu există, El nu locuiește în lumea noastră, El nu este ca noi. Dumnezeu devine o idee, o abstracțiune, o speculație transcendentală, o presupunere ceea ce face ca mințile majorității oamenilor să nu-l mai înțeleagă deloc și să rupă treptat orice legătură cu El. În vremurile în care credințele religioase erau foarte intense și se manifestau la nivel de masă, observăm că totodată în acele vremuri Dumnezeu era, într-un mod misterios, mult mai aproape de oameni. El se putea afla undeva dincolo de munții din zare, sau într-o anumită peșteră, undeva dincolo de mare, în văzduh sau sub pămînt. Existența unor locuri misterioase despre care nu se știa mai nimic, lăsa loc proiecției locuinței lui Dumnezeu în acele locuri. Astfel, Dumnezeu devenea în mod misterios, co-locuitor al aceleeași lumi în care trăiau și oamenii. Sentimentul credinței era mult mai pregnant și mai accesibil celor mulți.

Mîntuitorul Iisus Hristos, de exemplu, a avut mai multă priză la oamenii simpli, a căror minte încă era fascinată de mister. Învățații și preoții epocii nu prea au avut cum să-l urmeze pentru că din punctul lor de vedere Mesia trebuia sa aibă cu totul alte caracteristici. Iisus nu corespundea cu ceea ce mințile lor cunoșteau. Este cunoscut faptul că printre cei mai mari necredincioși, printre cei care se îndoiesc cel mai mult de existența lui Dumnezeu sînt preoții.

Starea de mister aduce cu sine întotdeauna o certitudine extraordinară. Ceea ce considerăm a fi misterios este perceput totodată ca fiind în mod sigur real. Noi nu ne îndoim de ceea ce ajungem să considerăm a fi misterios. Credem cu toată ființa că acel lucru există, este real, doar că nu avem încă mijloacele sau calitățile necesare de a-l descoperi.

Amintiți-vă de copilărie cînd o mulțime de lucruri erau pline de mister. Ce intensitate avea trăitul, ce emoții puternice, ce bucurii, ce eforturi eram caapbili să facem pentru a descoperi! Feriți-vă să pierdeți misterul vieții. Sufletul se dezvoltă normal doar în prezența misterului. Creați mister și căutați misterul în ceea ce vă înconjoară.

Prin intermediul minții noi nu facem decît să judecăm și să ne împovărăm de griji, să ne îndoim și să ne mîndrim. Mintea ne poartă mereu prin trecut și viitor împiedicîndu-ne să trăim plenitudinea clipei prezente. Visăm noi bucurii și atunci cînd ajung să se împlinească sîntem incapabili să ne bucurăm. De ce? Pentru că mintea deja visează la altele sau tocmai e preocupată de nu știu ce amintiri chinuitoare. Sau e preocupată să spună că altădată a fost mai interesant, că altădată parcă erați mai plini de viață! Misterul este cel care poate să țină în friu mintea, să vă puteți bucura de clipa prezentă, să vă despovărați de griji. Percepția misterului este ceea ce dă intensitate trăitului, putere oricărei bucurii și vă face să vă simțiți plini de viață.

Abordați orice clipă a vieții ca și cum ar fi încărcată de mister. Vă întîlniți cu aceeași oameni, dar este de ajuns o clipă de atenție ca să vedeți că nu sînt deloc aceiași. De la o zi la alta vă schimbați și la fel se schimbă și oamenii din jurul vostru. Nu mai aplicați etichete! Nu fiți superficiali! Priviți puțin mai adînc și misterul va reapărea peste tot.

Întrebați-vă, cine este cu adevărat omul lîngă care v-ați trezit dimineața? Cine este el cu adevărat și de ce vă aflați lîngă el? Ce este lumina care mă face să văd? Ce este văzul? Ce este viața? Cine sînt eu?

Aduceți sufletului misterul de care are atîta nevoie și totul va reînflori în voi ca primăvara.

Cu ceva timp în urmă se estima iminența unei crize mondiale în următorii 50 de ani din cauza epuizării rezervelor de energie bazate pe petrol, precum și datorită efectelor poluante ale acestui tip de energie. Posibil să fie o previyiune corectă, însă marea problemă este alta. Eu cred că omenirea este de fapt sub amenințarea imaturității sale.  Aceasta este adevărata criză a omenirii și ea nu se rezolvă doar prin construirea unui sistem de control și supraveghere sofisticat și sufocant, ci prin investiții masive în procesul educațional.

În ultima vreme, progresul tehnologic a condus la crearea unei societăți în care s-a distrus cea mai importantă sursă de progres uman real – aspirația la o condiție umană mai bună. Dorința de a trăi mai bine avea în vedere cîndva o mai bună cunoaștere de sine, o aspirație la omenie. Astăzi prin a trăi mai bine, fiecare înțelege ceva de ordin material, o mașină mai bună, o casă mai frumoasă etc.

Deturnarea aspirației de a deveni mai bun în aspirația de a avea ceva mai bun este una dintre cele mai mari crime împotriva umanității. Și aceasta este problema cea mai spinoasă pe care trebuie să o rezolve omenirea înainte de a se gîndi la pericolele legate de epuizarea rezervelor de petrol sau la efectele încălzirii globale.

Omul trebuie ajutat să se maturizeze. Și pentru aceasta este necesar să retrezim în oameni dorința de a fi mai buni, de a se gîndi la binele celorlalți. Este mult mai important ceea ce ești decît ceea ce ai. Este mult mai important să ai bogății sufletești decît bunuri materiale. Și aceasta nu mai este în opinia mea doar o problemă de opțiune personală, ci o chestiune globală care trebuie tratată cu toată atenția. A venit timpul să se realizeze investiții masive în educarea oamenilor pentru a-i ajuta să-și regăsească valorile vieții interioare.

Este adevărat că marea masă de oameni a fost mereu preocupată de îmbunătățirea condițiilor materiale de trai, însă în alte epoci, cinstea, omenia erau totodată valori la fel de importante ca și aurul și mai ales erau aducătoare de venit, și de aceea mulți oameni și le doreau. Astăzi nu știu dacă mai există oameni care să asocieze prosperitatea materială și sufletească cu cinstea, respectul, într-ajutorarea. Mă gîndesc că, dacă s-ar restabili legătura directă dintre aceste lucruri, atunci ar exista o cale de îndreptare.

Peste cîteva zile, creștinii din toată lumea vor sărbători Învierea Domnului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Este cea mai importantă sărbătoare a creștinătății. Învierea lui Iisus a constituit piatra de temelie a credinței primelor comunități creștine. Învierea, sau revenirea la viață a unui om decedat, nu era ceva despre care nu se mai auzise pînă atunci. Miracolul învierii se înfăptuise încă de multe ori pînă la Iisus, însă învierea acestuia constituie chezășia continuității Spiritului Viu, a noului suflu de speranță, iubire și adevăr, care a fost infuzat în întreaga lume prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Orice creștin trebuie să simtă că Iisus este viu. Fără conștientizarea faptului că Iisus este la fel de viu ca orice altă ființă, creștinismul își pierde esența și, aș putea spune, chiar orice urmă de eficiență.

Sărbătoarea învierii Domnului Iisus Hristos nu reprezintă doar comemorarea unui fapt istoric. Este o sărbătoare spirituală. Și orice sărbătoare spirituală se petrece doar în prezent. Este într-adevăr mai dificil de înțeles, dar timpul istoric nu are nimic de-a face cu spiritualitatea.

Sărbătoarea Învierii este o sărbătoare a învierii întregii creații și a fiecărui om în parte. Celebrarea învierii Domnului Iisus Hristos este ceea ce se numește a doua naștere, renașterea în spirit sau trezirea sufletului. Fiecare om trebuie să-și trezească sufletul față de dragoste și adevăr. Învierea lui Iisus trebuie percepută nu doar din perspectiva existenței întrupate a Mîntuitorului. Adică nu trebuie să vedem în Iisus doar o ființă umană care a fost ucisă și care, prin voia lui Dumnezeu, a revenit la Viață. Iisus a spus despre sine că El este Calea, Iubirea, Bunătatea, Adevărul, Dreptatea și Viața. Ca atare, atunci cînd sărbătorim învierea lui Iisus, sărbătorim de fapt învierea tuturor acestor virtuți. Și cum pot ele să existe altfel decît prin oameni? Iată cum devenim fiecare în parte responsabili de învierea lui Iisus. Din punct de vedere Divin și istoric, Iisus a înviat atunci, a treia zi dupa ce a fost răstignit. Însă din punct de vedere strict personal, fiecare în parte este responsabil acum, în ciclul actual, de învierea lui Iisus în inima sa. Și-i vom permite lui Iisus să renască, dacă ne vom deschide față de dragoste, bunătate, dreptate, adevăr, libertate. Aceasta este taina învierii Domnului. Învierea Domnului este de fapt învierea Omului.

Fără să ne trezim la viață în momentul în care Dumnezeu dorește ca noi să ne trezim sufletul, vom rata practic tot restul timpului din ciclul actual. Vom trăi în zadar, vom fi asemenea unor cadavre vii, după cum se exprimă Sfîntul Simeon. Cum să mai percepi și să te bucuri de Înălțarea Domnului Iisus, de pogorîrea Sfîntului Duh, de schimbarea la față, de adormirea Maicii Domnului și de tăierea capului Sfîntului Ioan Botezătorul, dacă ai ratat sărbătoarea învierii? Este aproape imposibil!

Omul istoric, datorită percepției timpului liniar, fără de început și fără de sfîrșit, speră că poate la anul va avea mai mult noroc. Ba chiar mai mult, majoritatea dintre noi amînăm în mod conștient pregătirea în vederea învierii, amăgindu-ne că avem încă mult timp la dispoziție. Și apoi învierea nu este doar o chestiune de ordin religios sau ceva bisericos. Fără a ne trezi sufletul ne va fi imposibil să cunoaștem iubirea adevărată, să trăim liberi, să fim capabili de bunătate, altruism, sacrificiu.

Trecerea de la timpul spiritual sau de la timpul sacru la timpul profan este, în opinia mea, cea mai mare diversiune, cea mai mare victorie a forțelor demoniace. Înlocuirea viziunii totalității cu aceea a progresului și a evoluției este boala de care trebuie să ne vindecăm. La început, cei care urmau învățătura lui Iisus aveau încă vie existența sa fulminantă. Ei sărbătoreau cu drag învierea Lui și nu se punea problema conștientizării faptului că învierea Domnului este totodată învierea sufletului fiecăruia în parte. Această înviere personală se realiza pe atunci în momentul în care alegeai să urmezi învățăturile noi. Astăzi majoritatea creștinilor provin din familii creștine, adică ajung creștini prin naștere. De aceea, multor creștini religia nu le spune nimic. Ei nu sînt înviați, ci doar născuți, și cum „învierea” este conceptul și sufletul creștinismului, cei care n-au „înviat” încă se plasează într-o poziție de incompatibilitate cu această religie. De aceea este necesar să folosim orice prilej pentru a ne trezi sufletul, iar sărbătoarea învierii este cel mai valoros eveniment din acest punct de vedere. Sper din toată inima ca nimeni să nu mai rateze această șansă de a se trezi la Viață.

Doamne ajută!

Cu timpul am învățat că nu este bine să facem afirmații categorice, mai ales, despre lucrurile nemăsurabile. În matematică da, poți să spui că 1+1=2, însă în multe alte domenii lucrurile nu sînt chiar atît de universale și clare. Mă surprind cei care în elanul lor tineresc vin cu afirmații atît de categorice și ferme cu privire la chestiuni care își caută răspunsul de mii de ani. Este uluitor cum cineva vine și afirmă cu o vehemență uimitoare cum că femeile sînt fie proaste, fie profitoare, uitînd că are și el o mamă! Cu toții avem senzația că îi cunoaștem pe ceilalți, nu ezităm să categorisim oamenii ca fiind așa și pe dincolo, ignorînd faptul că omul continuă să rămînă o enigmă chiar și dacă este să-l privim numai din punct de vedere anatomic.

Decît să spunem că oamenii sînt fie buni, fie răi, este mai bine să spunem ceva de genul că există oameni buni, așa cum există și unii oameni răi. Decît să spunem că politicienii sînt niște mincinoși și ahtiați după cîștiguri personale, este mai bine să spunem că există politicieni mincinoși și ahtiați după cîștiguri materiale. Cu timpul am învățat că este mai corect să ne exprimăm în acest mod și să înțelegem că orice generalizare și orice simplificare în ce privește judecarea oamenilor nu ne poate fi de folos. Aceasta apare din cauza minții, prea multă minte și nematurizată. Cînd trăim în minte ajungem să fim prea fascinați de gînduri și idei în detrimentul simțirii și trăirii directe. După ce te muți în suflet și folosești mintea ca pe un simplu instrument, ajungi să vezi mai bine relativitatea și complexitatea lucrurilor. Nu mai ești tentat să faci afirmații generaliste și superficiale despre cum sînt oamenii. Abia dacă poți să spui că îi cunoști, cît de cît, pe cei mai apropiați de tine. Cînd ești în suflet nu mai simți nevoia să vorbești despre oameni la modul general, începi să vorbești despre Ion, Gheorghe sau Maria, Vasile sau Elena și chiar și atunci o faci cu o oarecare reținere. Nu vorbești despre ei la modul general, ci doar despre anumite aspecte concrete și particulare din viața lor, recunoscînd că în mare măsură fiecare este și va rămîne un mister. Cînd ești in minte necunoscutul te sperie, trebuie să-l etichetezi cumva, să-l definești într-un fel sau altul și să ai senzația că îl cunoști. Cînd ești în suflet nu te neliniștește misterul, necunoscutul nu îți provoacă angoase, ci te fascinează!

Mihai Eminescu nu s-a afirmat doar ca poet ci și ca un foarte profund filosof. Era de o vitalitate debordantă. Clocotul vieții din sufletul lui cu siguranță l-a condus adeseori în cerurile suprafirești ale Spiritului. Marii mistici știu că este mult mai înțelept să-ți inducă o stare sufletească adecvată unei percepții directe a realității, decît să descrie în cuvinte ceea ce ar trebui să percepi. Astfel, descrierea marilor taine ale spiritului este una dintre cele mai mari provocări, iar poeții au reușit să-i facă față adeseori.

Poezia „Odă – în metru antic” este remarcabilă datorită faptului că ea conține o cheie fundamentală care, atunci cînd ajunge să fie descoperită, ne ofera o viziune cu totul inedită asupra realității. Realitatea de dincolo de înțelesul obișnuit al cuvintelor rămîne învăluită în mister în lipsa acestei chei, iar noi vom înțelege doar așa-zisa sete de nemurire a oricărui artist, după cum se sugerează în multe comentarii ale acestui poem. Realitatea misterioasă pe care o sugerează poemul poate fi totuși simțită datorită vitalității extraordinare a versurilor și prin invitația de a medita profund asupra morții.

Dacă ținem cont că Eminescu a fost fascinat de filozofia orientală, vom înțelege cu ușurință jocul plin de înțelepciune al geniului viu.

Primul vers este ca o lovitură de gong cosmic, ca un țipăt sfîșietor, penetrant și zguduitor. Nimic nu rămîne neclintit atunci cînd un asemenea sunet se naște în sufletul unui om cît de cît trezit. Efectele sînt mult amplificate atunci cînd acest gong răsună în sufletul unui vizionar, în sufletul unui poet genial. „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”. În acest vers, cele două perspective ale poeziei, ezo- și exoteric, sînt pe picior de egalitate. Atît omul obișnuit care filozofează în mod absurd și clovnesc asupra morții, cît și misticul sau inițiatul, sînt profund impresionați în fața unei declarații atît de neașteptate și totuși atît de reale. Cînd citești sau asculți acest prim vers știi sigur că poetul a învățat să moară. Ai senzația clară că el chiar a murit și cu toate acestea îți vorbește, vrînd să te învețe și pe tine cum să mori. Absurdul acestei intenții șochează, oprește inima și mintea, suspendă timpul și spațiul. Comentatorii profani ai acestui text recunosc că nu pot să-l înțeleagă. Ei chiar afirmă, bazîndu-se pe variantele anterioare ale acestui poem, că Eminescu ar fi ajuns la această formulare doar pentru a evita un fel de repetiție. În penultima variantă a acestei ode, primul vers era: „Nu credeam că pot ca să mor vreodată”, iar comentatorii spun că Eminescu a ajuns la ultima variantă „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată” fiind nemulțumit de prezența succesivă a două conjuncții subordonatoare.

Inițiatul rămîne calm, cuprins doar de o emoție copleșitoare și liniștită, atunci cînd se întîlnește cu măreția și misterul acestui vers genial „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”. La fel ca și poetul, el nu dorește altceva decît să moară. Orice aspirant la spiritualitate nu învață altceva decît să moară. Moartea ego-ului sau a eu-lui de suprafață permite nașterea Eu-lui sau a spiritului în om. Un proverb japonez spune: „cine moare înainte de a muri, nu mai moare atunci cînd moare!” Adică, cine reușește să ajungă la moartea ego-ului înainte de a-i muri trupul, va deveni nemuritor prin nașterea în spirit. Un om care s-a născut în spirit, cel de două ori născut, nu mai moare atunci cînd moare, tot așa cum un om obișnuit rămîne identic cu sine însuși chiar și după ce se dezbracă de haine. Deci, toate căile spirituale nu ne învață altceva decît să murim, să „ucidem” ego-ul pentru ca sufletul să se trezească la viață. Astfel, eu cred că atunci cînd Mihai Eminescu spunea „nu credeam să-nvăț a muri vreodată” nu face altceva decît să se transpună în ipostaza unui practicant spiritual sau mai exact a unui om care a parcurs o Cale. Nu este cazul să credem că Eminescu ar fi urmat vreo Cale spirituală, dar cu siguranță sufletului său i s-a revelat taina morții ego-ului sau, altfel spus, calea de a renaște în spirit.

„Pururi tînăr, înfășurat în manta-mi…” este al doilea vers care poate fi înțeles din perspectiva ambelor puncte de vedere. Pe de o parte el se referă la acea senzație de nemurire pe care o are omul tînăr și sănătos, care se gîndește la mii și mii de proiecte, care visează să-l prindă pe Dumnezeu de picior și să-l coboare în mijlocul lumii, iar pe de altă parte se referă la spiritul din fiecare om, care este „pururi tînăr”, adică nemuritor, neschimbat, nesupus transformărilor. Mantaua în care este înfășurat spiritul nu este altceva decît corpul de carne. Mantaua poate fi și voalul iluziei, maya din filozofia indiană, cea care dă naștere ego-ului. Cînd ești tînăr, moartea îți pare atît de departe încît îți este imposibil să te gîndești cu adevărat la ea. Însă pentru un spirit viu, plin de vitalitate, viața clădită pe pamîntul instinctelor primare devine derizorie și chiar insuportabilă. Și atunci „ochii mei înălțam visători la steaua singurătății”. Prin „singurătate” este desemnată aici Unicitatea sau Dumnezeu cel care, în esența Sa rămîne mereu cuprins de o eternă și tainică singurătate. Cu ochii ațintiți asupra lui Dumnezeu, înfășurat în iluzie, dar pururi tînăr, adică plin de viață, așa începe marele drum al artei de a muri. Mai întîi i-a apărut în cale suferința, însă o suferință „dureros de dulce”. Este o suferință asemănătoare cu aceea pe care o resimte orice femeie cînd naște; este o suferință care are o finalitate glorioasă și asta o face să fie atît de dulce. Mulți se retrag din fața suferinței, mai ales atunci cînd nimic din dulceața de dincolo de ea nu se simte încă. Însă poetul sau cel care a fost atins de revelația de dincolo de iluzie, nu se mai poate mulțumi cu fericirea pe care o resimte un animal sănătos și sătul. Spiritul înflăcărat al poetului îi dă cutezanța necesară să se afunde în suferință, îi dă puterea de a o transforma în dulceață, pentru că el știe în acel moment că nu mai există cale de întoarcere, așa cum nu mai există cale de întoarcere pentru copilul care a început să iasă din pîntecele mamei sale. În această fază sîntem încă foarte umani. Nu avem încă nici o certitudine a ceea ce vom întîlni dincolo, ci doar intuiții care adeseori suportă destul de greu atacul îndoielilor. Simțim că murim. Ego-ul suferă din ce în ce mai mult. Este firesc să fie așa, pentru că face parte din natura lui să resimtă dispariția sa ca pe o profundă suferință. Dar cum să-i mai reziste unui suflet îndrăgostit de infinit? Însăși moartea devine plină de voluptate, o voluptate de care nu te mai saturi și din care continui să guști cu toate că aceasta te face să simți că mori.

Orice om care a ajuns să guste măcar odată din voluptatea tainică a infinitului simte că este inutil să mai trăiască în limitele strîmte ale cărnii. Este chiar absurd să vrei să te întorci în limitele unei simțiri banale pentru că nu mai există cale de întoarcere. Nu vei mai fi niciodată mulțumit de nimic, de nici o bucurie, de nici o plăcere nu vei mai putea să fii satisfăcut pe deplin de nimic din lumea aceasta odată ce te-ai înfruptat din beatitudinea Singurătății. Asupra acestui lucru ne atrage atenția poetul în strofa a treia. El face trimitere la unele personaje mitologice care la rîndul lor au murit pentru a deveni nemuritori.

În această fază a transformării, cînd ego-ul și Eu-l sînt oarecum la egalitate, există o ambivalență a sufletului. Devenim conștienți, după cum ne spune poetul, de faptul că propriile vise sau aspirații ne pot aduce în fața morții. Există și vaiet dacă privim cu ochii ego-ului. Acesta înțelege acum că ceea ce i-a adus suferința este propriul său vis, din perioada în care privea la steaua Singurătății. Însă dacă Spiritul omului se menține destul de puternic fricile ego-ului se estompează. Oricum, există o perioadă plină de îndoieli. Chiar dacă știe, din exemplele atîtor altor oameni care au trecut prin această renaștere, că nemurirea și fericirea supremă există, poetul se întreabă totuși „pot să mai re-nviu luminos din el ca /Pasărea Phoenix?” Dacă răspunsul este cît de cît afirmativ, zorii speranței ne luminează calea și atunci spunem „piară-mi ochii tulburători din cale. /Vino iar în sîn, nepăsare tristă; / Ca să pot muri liniștit, pe mine /Mie redă-mă!”

Poetul renunță, printr-un ultim gest, la lumea iluzorie a formelor, la toate senzațiile ei înșelătoare. El pare a fi copleșit de tristețe, nu-și mai dorește nimic și vrea să rămînă liniștit în singura certitudine dată de sentimentul propriei sale existențe. El ajunge să-și renege ochii care cîndva priveau visători la steaua singurătății. Din punct de vedere inițiatic se știe că, înainte de a obține eliberarea spirituală ultimă, trebuie să renunți chiar și la dorința de a obține această eliberare sau comuniune cu Dumnezeu. Devenind fără nici o dorință, nu mai există nici un suport pentru ego și atunci, din individualitatea care erai, supusă limitărilor de timp, spațiu, cunoaștere ș.a.m.d., te contopești cu însăși steaua Singurătății. Aici nu există loc de doi. Există doar unul și trebuie să devii una cu Unul, și astfel ochii trebuie să piară pentru că nu mai are cine să privească și nici obiectul care să fie privit nu mai există. Acesta este ultimul stadiu în practica meditației, cînd cele trei aspecte: subiectul cunoscător, obiectul de cunoscut și cunoașterea se contopesc într-o unică realitate.

Prin cuvintele „pe mine /Mie redă-mă” Mihai Eminescu face referire la o altă idee foarte complexă din filosofia indiană. Tot ceea ce există provine din Dumnezeu și întreaga Creație nu este altceva decît un joc al Său. Dumnezeu se întrupează și apoi se joacă, evoluînd pentru a se recontopi cu Sine. Această interpretare este cu atît mai clară cu cît poetul a aranjat cuvintele astfel încît Mie să fie scris cu literă mare.

În încheiere nu-mi rămîne altceva de făcut decît să vă invit să „muriți”!