Categorie: Arta de a trai Page 5 of 35

Nu cred că mai este un secret faptul că sufletul poate să rămînă mereu tînăr. Sufletul are capacitatea de a rămîne mereu tînăr, pentru că în esența sa este cu adevărat nemuritor. Problema cu care ne confruntăm este că la majoritatea oamenilor sufletul îmbătrînește, adeseori mai repede decît trupul. Un suflet tînăr, un suflet sănătos, stenic, plin de viață este totodată cea mai bună metodă de regenerare celulară, de menținere a sănătății trupului și totodată a unui aspect tineresc. Dincolo de toate cremele antirid, dincolo de toate tratamentele estetice sau chiar operațiile chirurgicale de reîntinerire, cea mai eficientă metodă de menținere a unui aspect tineresc este iubirea, este acea iubire plină de pasiune, de spontaneitate, de bucurie. Iubirea creează emoții etraordinar de binefăcătoare pentru trup. Orice emotii sau stări sufletești creează totodată și o serie de substanțe în trup. Emoțiile binefăcătoare creează susbstanțe care ajută la regenerarea celulară, la menținerea vitalității și formei excelente a țesuturilor noastre, în timp ce emoțiile neplăcute, negative, creează substanțe care inhibă activitatea celulară, scad vitalitatea celulelor sau chiar le distrug datorită toxicității lor.

În loc să cheltuiți bani pe tot felul de tratamente de înfrumusețare faceți mai bine efortul de a vă menține sufletul tînăr. Cultivați emoțiile pozitive, iubiți fără măsură și beneficiile vă vor fi foarte mari. Iubirea plină de pasionalitate, cea care se poate exprima și printr-un erotism elevat și intens aduce o mulțime de beneficii în ceea ce privește regenerarea și menținerea tinereții, inclusiv la nivelul trupului.  Fiți dară înțelepți și investiți în iubire. Este mai valoroasă decît orice altceva!

Rădăcinile omului sunt în sufletul său. Trupul cu instinctele sale și mintea  cu gîndurile sale sunt emanații ale sufletului, sunt creații ale acestuia. Seva, vitalitatea, bucuria de a trăi, pacea și înțelepciunea nu ne vin decît din suflet. Mintea nu ne poate oferi decît imitații ale acestora, iar instinctele sunt limitate și ele de puterea de care dispune trupul, de limitările trupului. Doar sufletul este cu adevărat sursa tuturor bucuriilor noastre sănătoase!

Dacă vrem să ne bucurăm de o viață frumoasă și viguroasă este necesar să rămînem conectați, conștienți, mereu și mereu de sufletul nostru. Atunci cînd sunt exacerbate instinctele sau atunci cînd sunt exacerbate gîndurile, din cauza dorințelor de tot felul și a fricilor nenumărate, suntem îndepărtați de suflet, de rădăcini, de sursa propriei ființe. Devenim astfel fără vlagă, confuzi, absurzi în fapte și vorbe, alienați pur și simplu. Soluția este să revenim în suflet, iar pentru aceasta avem nevoie să facem eforturi conștient asumate pentru a disciplina mintea, pentru a controla instinctele, pentru a regăsi vocea sufletului, chemarea lui, bunătatea lui. Sufletul vindecă totul, liniștește totul, ordonează totul, hrănește totul – regăsiți-vă refugiul în propriul suflet, iubiți-vă pe voi înșivă!

Lumea în care trăim predispune la exacerbarea minții și a instinctelor. Astfel, trezirea sufletului devine o chestiune personală, o alegere personală a fiecăruia dintre noi!

O regulă valabilă în special pentru bărbați: cînd ești criticat nu te plasa imediat pe o poziție devensiv-ofensivă chiar agresivă. Cînd ți se reproșează ceva nu reacționa imediat pentru a nega, pentru a justifica sau pentru a ataca pe cel care îți face reproșul. Ascultă, ca și cum ar fi vorba despre altcineva. Modul în care te percep ceilalți nu este totul… aș spune că este aspectul care contează cel mai puțin.

Vă trimit un link cu înregistrarea unei emisiuni tv la care am fost invitat de curînd.

http://www.ibs-tv.ro/tv/ibstv/extra/video/intalnire-in-punctul-zero-cristian-turcanu/

Dacă fericirea este o stare de rezonanță cu divinul din tine, înseamnă ca la polul opus – suferința reprezintă o lipsă a rezonanței cu divinul. Dacă rezonanța cu divinul lipsește, egoul este cel care ne creează conștiința de sine. Cu cît suferim mai mult și mai intens, cu atît egoul este mai puternic. Cu cît vom fi mai fericiți cu atît vom fi mai deschiși către conștiința divină. Iată de ce, marea majoritate a oamenilor este inertă în suferință. Iată de ce ieșim greu dintr-o stare de suferință, dar ieșim foarte ușor dintr-o stare de fericire. Atît timp cît egoul este întărit și confirmat de către suferință, el o va căuta sau cel puțin o va strînge în brațe ori de cîte ori îi va apărea  în cale. Egoul este simțul eului capturat de minte. Astfel, conștiința noastră se identifică în mod eronat cu gîndurile, cu coconul de gînduri. Și pentru că orice fericire va amplifica rezonanța cu divinul, cu ceea ce se află dincolo de coconul de gînduri, egoul o va alunga prin orice mijloace posibile. El se va folosi de puterea minții pentru a ne oferi tot felul de substitute ale fericirii. În loc de fericirea sufletului expansionat în nemărginirea conștiinței divine, egoul ne va oferi plăcerile simțurilor. În loc de fericirea imensă a realității nemărginirii, egoul ne va spune că vom fi fericiți doar atunci cînd vom avea totul și ne va îndemna să „muncim” din greu pentru a avea cît mai multe lucruri.

Fie să fiți cît mai fericiți! Fie să căutați fericirea adevărată a sufletului expansionat în oceanul de beatitudine și să nu vă lasați amăgiți de substitutele oferite de ego. Suferința este semnul îndepărtării de divin. Ea are scopul să ne reamintească de adevărata noastră natură și menire – aceea de a fi fericire! Cînd comuniunea cu divinul este restabilită, suferința dispare, cu toate urmele ei si retrăim fericirea tămăduitoare a sinelui nostru profund!

Fericirea este definită în fel și chip, este asociată cu tot felul de lucruri, însă mie mi-a plăcut cel mai mult afirmația care spune că, fericirea este o rezonanță cu divinitatea din noi. Cu cît ești mai fericit cu atît rezonezi mai mult cu divinitatea din tine! Orice fericire sau bucurie nu trebuie asociată cu dorința care s-a împlinit sau cu darul ce l-ai primit, ci cu o stare de comuniune cu divinul din tine.

Mintea creează în jurul nostru un cocon de gînduri. Trăim mai mereu în acest cocon de gînduri fără să bănuim că ar mai exista și altceva în afara acestuia. Uneori apare o mică fereastră în coconul de gînduri și atunci pătrunde în „realitatea” noastră lumina adevăratei realități și această lumină ne aduce o fericire foarte intensă. Ferestrele care apar în coconul de gînduri rămîm de obicei foarte puțin timp deschise. Mintea are grijă să acopere imediat orice „spărtură” care apare în coconul de gînduri. Mintea are, de asemenea, abilitatea de a oferi tot felul de explicații pentru ceea ce ai văzut prin fereastră, astfel încît să nu fii motivat de a o căuta din nou și să nu cumva să ajungi să realizezi că trăiești într-un cocon de ginduri, din care sufletul tău ar putea să iasă și să se bucure de toate atributele divinității. Mintea îți spune că fericirea pe care ai simțit-o s-a datorat „cutărui fapt”. Vei căuta atunci să recreezi condițiile care ți-au adus clipa de fericire, însă chiar dacă vei respecta și cele mai mici detalii în recrearea condițiilor, fericirea nu va reapărea. De exemplu, te-ai întîlnit cu cineva și comuniunea cu acea persoană a reușit să creeze o „spărtură” în coconul de gînduri, fereastră prin care sufletul tău s-a expansionat în nemărginirea divinității din tine. Te-ai umplut de fericire! Ulterior mintea va spune că fericirea ta s-a datorat întîlnirii cu acea persoană. Faci ceea cea este necesar si te reîntîlnești cu acea persoană, însă starea aceea de fericire pe care ai simțit-o anterior nu mai apare. Mintea este mai pregătită acum și va ține coconul de gînduri mai strîns. Astfel, într-o relație cu cineva nu căutați să retrăiți ceea ce ați trăit odată, cîndva. Luați fiecare întîlnire ca și cum ar fi o cale nouă către o altă fereastră. Nu vă atașați de trăirile pe care le-ați avut, ci lăsați loc altora și altora să apară.

Fericirea ne vine din afara coconului de gînduri. Mintea, chiar și a celui care află astfel de lucruri, este programată să țină coconul de gînduri cît mai compact și netransparent. Mintea poate fi totuși învinsă printr-un mod de a trăi în care sponatenitatea este la ea acasă! Mintea poate fi surprinsă și putem crea breșe în coconul de gînduri prin spontaneitate, prin imprevizibil, prin curajul de a urma glasului inimii.

„Dintre sute de catarge
Care lasă malurile,
Câte oare le vor sparge
Vânturile, valurile?”

Copiii visează mult, visează chiar și faptul că atunci cînd se vor face mari își vor împlini visurile. Mai mult decît atît, copiii cred că maturitatea înseamnă doar dobîndirea mijloacelor necesare împlinirii visurilor. Și eu am fost copil; și eu am visat! Am avut deplină încredere că maturitatea este soluția împlinirii visurilor. Numai că oamenii nu devin maturi, ci doar adulți. Adulții nici măcar nu mai visează, d-apăi să-și împlinească visurile. Mi-e dor … să redevin copil!

Astăzi Soarele a avut cea mai scurtă călătorie pe bolta Cerului. Vor mai trece trei zile pînă cînd parcursul lui pe Cer va începe să crească din nou. Poate și în noi!

În artă există întotdeauna o transfigurare a realității. Arta utilizează adeseori mijloace de exprimare specifice, prin care modifică realitatea, cu scopul de a evidenția o idee sau pentru a crea o stare. Arta nu este artă dacă nu îți induce o stare de transindividualitate, adică dacă nu te scoate din starea obișnuită de conștiință.  Avînd în vedere obținerea acestui scop, inducerea unei stări de transindividualitate, artei i se acceptă o gamă foarte largă de mijloace de exprimare. În domeniul artei aproape că s-a ajuns să fie permis orice, însă în arta de a trăi este altceva! În arta de a trăi unele mijloace de exprimare a realizării de sine pot fi ineficiente sau chiar periculoase, dacă nu sînt suficient de realiste. De exemplu, a-i spune unui om că este perfect, că are totul în el și că nu ar mai avea nimic de făcut decît să conștientizeze aceasta, ar fi ca și cum ai lua de bune scenele de luptă din filmele chinezești! În filme astfel de exagerări și efecte speciale își au rostul lor și frumusețea lor, însă în realizarea de sine nu s-au dovedit a fi eficiente așa zisele „căi visătoare”, adică rupte de realitate.

Mesajul pe care îl transmit mulți ghizi spirituali din zilele noastre, cum că am fi perfecți prin ceea ce sîntem și că nu ar mai trebui să realizăm nimic, că nu ar fi necesar nici un efort de transformare și îmbunătățire (uneori este anulată chiar și conduita morală sau noțiunea de păcat) nu este întrutotul eronată, însă nu este completă. Iisus Hristos a spus și el că împărăția cerurilor este în noi înșine, dar tot el a spus și că intrarea în împărăția cerurilor (realizarea ultimă) este mai dificilă decît trecerea unei cămile prin urechea unui ac. Nu contest că avem în noi înșine conștiința plenitudinii sau așa-zisa conștiință a sinelui suprem, însă realizarea acesteia necesită efort, chiar foarte mult efort, necesită o cale sau o metodă potrivită fiecăruia dintre noi, iar cea mai eficientă cale este aceea care este cît mai bine ancorată în realitate (mai exact, în ceea ce consideră fiecare la modul obiectiv că ar fi realitatea). Visarea este frumoasă, dar este necesar să facem distincție între artă și realitate – arta este un instrument de transformare a realității, nu este realitatea însăși.

Din cauza tendinței înnăscute de a căuta calea cea mai ușoară – confortul maxim și efortul minim – am creat de-a lungul anilor tot felul de plăsmuiri în ce privește realizarea de sine, plăsmuiri care ne promit marea cu sarea, fără a fi necesar să facem vreun efort. Dacă chiar vreți să obțineți realizarea de sine, feriți-vă de oamenii care spun că o puteți obține fără efort și mai ales renunțați la ideea că v-o va aduce careva în dar, că va veni vreun salvator care să vă redea libertatea deplină, așa cum v-ar da cineva azi o bucată de pîine.