Așa cum plantele au nevoie de lumina soarelui și de apă pentru a crește, la fel și sufletul omului are mare nevoie de mister pentru a se putea dezvolta. În afara misterului este ca și cum sufletul ar crește într-o zonă deșertică, ajunge să semene mai mult cu un cactus, plin de țepi, sau alte plante din zonele deșertice, plante pipernicite, cu frunze aspre și destul de puțin plăcute. Acolo unde este prea multă „lumină” și se crede că se cunoaște totul, acolo unde starea de mister nu mai există este greu pentru suflet să se mai dezvolte și să ajungă la maturitate.
Prezența misterului este ceea ce dă aripi și inspirație minților cercetătoare. Prezența misterului și nevoia de a-l elucida este ceea ce determină mintea să aprofundeze cunoașterea și să-și însușească o serie întreagă de calități. Misterul este ceea ce fascinează, dă profunzime și savoare oricărei percepții. Misterul trezește în noi dimensiuni nebănuite și face ca viața să devină cu adevărat interesantă. Alungarea misterului din viața noastră este ca și cum ne-am autoexila într-o zonă deșertică. Dacă,pe măsură ce afli tot mai multe, îți dai seama că știi tot mai puține, înseamnă că misterul este prezent în viața ta, iar sufletul se dezvoltă în voie.
Din punct de vedere religios, de exemplu, lucrurile au ajuns la o platitudine de neimaginat. L-am alungat pe Dumnezeu din orice loc posibil în care se credea că se poate afla. L-am alungat de pe Pămînt, nu mai există nici o zonă misterioasă în care să credem că s-ar afla Dumnezeu și suita lui, l-am alungat și din cer și trăim cu certitudine faptul că, dacă Dumnezeu există, El nu locuiește în lumea noastră, El nu este ca noi. Dumnezeu devine o idee, o abstracțiune, o speculație transcendentală, o presupunere ceea ce face ca mințile majorității oamenilor să nu-l mai înțeleagă deloc și să rupă treptat orice legătură cu El. În vremurile în care credințele religioase erau foarte intense și se manifestau la nivel de masă, observăm că totodată în acele vremuri Dumnezeu era, într-un mod misterios, mult mai aproape de oameni. El se putea afla undeva dincolo de munții din zare, sau într-o anumită peșteră, undeva dincolo de mare, în văzduh sau sub pămînt. Existența unor locuri misterioase despre care nu se știa mai nimic, lăsa loc proiecției locuinței lui Dumnezeu în acele locuri. Astfel, Dumnezeu devenea în mod misterios, co-locuitor al aceleeași lumi în care trăiau și oamenii. Sentimentul credinței era mult mai pregnant și mai accesibil celor mulți.
Mîntuitorul Iisus Hristos, de exemplu, a avut mai multă priză la oamenii simpli, a căror minte încă era fascinată de mister. Învățații și preoții epocii nu prea au avut cum să-l urmeze pentru că din punctul lor de vedere Mesia trebuia sa aibă cu totul alte caracteristici. Iisus nu corespundea cu ceea ce mințile lor cunoșteau. Este cunoscut faptul că printre cei mai mari necredincioși, printre cei care se îndoiesc cel mai mult de existența lui Dumnezeu sînt preoții.
Starea de mister aduce cu sine întotdeauna o certitudine extraordinară. Ceea ce considerăm a fi misterios este perceput totodată ca fiind în mod sigur real. Noi nu ne îndoim de ceea ce ajungem să considerăm a fi misterios. Credem cu toată ființa că acel lucru există, este real, doar că nu avem încă mijloacele sau calitățile necesare de a-l descoperi.
Amintiți-vă de copilărie cînd o mulțime de lucruri erau pline de mister. Ce intensitate avea trăitul, ce emoții puternice, ce bucurii, ce eforturi eram caapbili să facem pentru a descoperi! Feriți-vă să pierdeți misterul vieții. Sufletul se dezvoltă normal doar în prezența misterului. Creați mister și căutați misterul în ceea ce vă înconjoară.
Prin intermediul minții noi nu facem decît să judecăm și să ne împovărăm de griji, să ne îndoim și să ne mîndrim. Mintea ne poartă mereu prin trecut și viitor împiedicîndu-ne să trăim plenitudinea clipei prezente. Visăm noi bucurii și atunci cînd ajung să se împlinească sîntem incapabili să ne bucurăm. De ce? Pentru că mintea deja visează la altele sau tocmai e preocupată de nu știu ce amintiri chinuitoare. Sau e preocupată să spună că altădată a fost mai interesant, că altădată parcă erați mai plini de viață! Misterul este cel care poate să țină în friu mintea, să vă puteți bucura de clipa prezentă, să vă despovărați de griji. Percepția misterului este ceea ce dă intensitate trăitului, putere oricărei bucurii și vă face să vă simțiți plini de viață.
Abordați orice clipă a vieții ca și cum ar fi încărcată de mister. Vă întîlniți cu aceeași oameni, dar este de ajuns o clipă de atenție ca să vedeți că nu sînt deloc aceiași. De la o zi la alta vă schimbați și la fel se schimbă și oamenii din jurul vostru. Nu mai aplicați etichete! Nu fiți superficiali! Priviți puțin mai adînc și misterul va reapărea peste tot.
Întrebați-vă, cine este cu adevărat omul lîngă care v-ați trezit dimineața? Cine este el cu adevărat și de ce vă aflați lîngă el? Ce este lumina care mă face să văd? Ce este văzul? Ce este viața? Cine sînt eu?
Aduceți sufletului misterul de care are atîta nevoie și totul va reînflori în voi ca primăvara.
Mica
Mulţi dintre noi suntem crescuţi după o anumită matriţă: să nu minţi, să nu furi, să fii drept, să înveţi bine, să fii harnic, să-ţi iei un serviciu bun, să-ţi întemeiezi o familie şi să te aşezi la casa ta… urmând să predai copiilor tăi aceeaşi matriţă a existenţei, preluată printr-un perpetuu ereditar ca pe un adevăr absolut. Aceste repere au fost fixate în mintea noastră ca nişte jaloane sine-qua-non ale aşa-zisului „om împlinit”, făcând din noi nişte roboţi care, atunci când ies din traiectoria jalonată se împotmolesc învârtindu-se aiurea până se termină bateria, dacă nu îi repune cineva pe cale.
Urmarea reperelor impuse de familie, pedagogi şi societate, fără să le ştim rostul şi fără să ştim dacă ar putea fi şi principiile noastre de viaţă, alegerile noastre, „ne ocupă tot timpul”, vorba lui Badea, făcându-ne să judecăm oamenii şi mediul înconjurător doar prin prisma împlinirii a acestor deziderate (ca mijloace de împlinire a nevoilor proprii). Trăind ca o marionetă, eşti mort, de fapt. Un om fără cunoaştere, fără propriile principii de viaţă şi fără discernământ, este o păpuşă teleghidată, este un mort mişcător, un zombi. Căderile şi durerile eşecurilor acestui perpétuum móbile, pe unii îi dărâmă, căzând în hăul fără de sfârşit, pe alţii îi trezesc la realitate începând să-şi caute drumul şi luând-o de la capăt.
Misterul (taina) cunoaşterii este cheia vieţii.
Cunoaşterea adevăratelor raţiuni ale existenţei noastre, a raţiunilor lumii înconjurătoare ne deschide calea către viaţă, luminând cu fiecare pas cotloanele sufletului nostru, curăţindu-l şi întărindu-l spre o trăire în rostul firii.
Cunoaşterea raţiunilor lucrurilor văzute, sunt trepte către cunoaşterea raţiunilor lucrurilor nevăzute ale Logosul divin care e Raţiunea ipostatică supremă, izvorul vieţii veşnice.
„Că a te (Te) cunoaşte pe tine (Tine) este dreptate desăvârşită şi a şti puterea ta (Ta) este rădăcina nemuririi.” (Solomon 15.3)
Cu recunoştinţă, din grădina sufletului.