Lună: mai 2011

Nu este simplu să revii din spațiu pe Pămînt și să te comporți ca și cum n-ai fi simțit niciodată imensitatea și tăcerea clară a nemărginirii. Toată încleștarea de energii din timpul lansării, explozii, forțe imense și după cîteva minute totul se stinge – pătrunzi în spațiul imens care te-așteaptă la marginea albastră a cerului. Sîntem înconjurați de nemărginire și aici ne certăm pe un metru pătrat de pămînt!

Îmi amintesc de o povestioară zen care spunea că: La început munții sînt munți, apele sînt ape și fluturii sînt fluturi. Mai apoi munții nu mai sînt munți, apele nu mai sînt ape și fluturii nu mai sînt fluturi, pentru ca în final munții să redevină munți, apele ape și fluturii fluturi. Astfel, este descrisă evoluția conștiinței. La început materia este văzută de către minte ca și materie. Mai apoi, dacă treci de bariera minții, cu gîndurile ei greoaie bazate pe limbaj, pătrunzi în spațiul multicolor și feeric al energiilor pure. Materia nu este decît energie condensată, nici un obiect nu mai are contururi precise. Munții nu mai sînt munți, apele nu mai sînt ape și fluturii nu mai sînt fluturi, ci fluxuri de energii care se întrepătrund și se susțin într-un cosmic dans, pe ritmuri celeste. După ce revii pe Pămînt munții redevin munți, apele ape și fluturii fluturi, dar totuși nimic nu mai este la fel ca înainte. Pînă la urmă te întorci la cuvinte și începi să le așezi din nou în propoziții chiar dacă știi că sînt cele mai rudimentare vehicule ale conștiinței.

Sper că vă este cunoscută multora dintre voi scena de film în care un protagonist jonglează în fața altuia cu un pistol sau două în timp ce celălalt deloc impresionat de măiestria acestuia îi dă un pumn sănătos în față de-l face să-și piardă cunoștința. Sau scena similară, la fel de comică în care un protagonist se agită sigur pe el cu o sabie în mînă în timp ce celălalt, senin, scoate un pistol și îl împușcă.

Dacă știi că este o comedie ce poți să faci decît să rîzi, dar cînd așa ceva ți se petrece la propriu și nici nu știi dacă e comedie sau dramă, nu prea mai știi ce să faci. Să rîzi, să te superi, să te cerți (asta în cazul în care ai mai rămas în viață) după așa o lovitură. Cam în postura jonglerului mă simt de fiecare dată cînd scriu sau vorbesc. Jonglez cu propoziții și cuvinte, uneori chiar cred că impresionez, că fac ceva frumos și eficient, dar inexorabil urmează mereu și mereu să primesc în față pumnul sănătos al VIEȚII și mă trezesc la pămînt,acoperit de praful cuvintelor făcute țăndări. Să zicem că este totuși o comedie și să rîdem. O nouă reprezentație poate provoca noi rîsete. Nu luați prea în serios cuvintele. Își au ele rostul lor, dar cînd este să descrie Viața și Spiritul pot deveni cel mult comice.

Gîndirea bazată pe cuvinte este ca și trenul cu aburi în epoca TGV-ului.

Semnul unui om armonios și elevat este simplitatea. Cu cît un om este mai aproape de sufletul său, mai rafinat și mai înțelept, cu atît are un comportament mai simplu. Și este simplu atît prin gîndirea lui limpede, cît și prin limbaj și expresiile corpului. Este o mare artă să știi să te îmbraci elegant și totodată simplu. Este o mare calitate să știi să te exprimi, atît gestual cît și verbal într-un mod cît mai simplu. Rafinamentul intelectual și afectiv este întotdeauna în corelație cu simplitatea.

Cum se obține simplitatea? Sau pe ce anume se bazează ea? În primul rînd pe o siguranță de sine. Un om nesigur pe el va fi mereu complexat, fie într-un mod introvertit fie într-un mod extrovertit. Un om simplu nu vrea să fie în centrul atenției, nu epatează, nu vrea să demonstreze nimic nimănui. Fericirea și satisfacțiile sale provin de altundeva decît de la aplauzele celorlalți. Un om simplu nu-și va cumpăra nu știu ce mașină ca să arate ce „tare” este! De asemenea, nu se va îmbrăca țipător sau extravagant, nu-și va impune convingerile sale celorlalți, nu va căuta să aibă ultimul cuvînt într-o conversație și lista cred ca o puteți continua și singuri.

În mod normal dezvoltarea interioară a sufletului atrage după sine simplitatea. Însă lucrurile pot fi și invers. Un comportament simplu, o vorbire simplă, dar din ce în ce mai înțeleaptă, vor conduce la dezvoltarea armonioasă a sufletului.

În final o mică atenționare: nu confundați simplitatea cu simplismul.

Cum ar fi să nu cunoști pe nimeni și să nu te cunoască nimeni? Ce simți în fața unei asemenea perspective? Te simți una cu totul sau îți apar tentaculele angoasei singurătății? Răspunsul la acest exercițiu de imaginație îți poate arăta cît de puternic este spiritul în tine. Dacă simți singuratatea ca pe ceva chinuitor, e semn că spiritul din tine este slab. E semn că sufletul ți-e prins în mrejele lumii, amnezic, departe de locul nașterii sale – Cerul.

Cum ar fi să ai senzația că nu faci parte din această lume? Cum credeți că se simțea Iisus? Cu Tatăl în Ceruri cu mama departe! Cum ar fi să știi că locul tău nu este în nici una din lumile posibile? Cum ar fi să știi că înainte de a fi Totul trebuie să fii mai întîi nimic, că înainte de a avea Totul trebuie să pierzi tot? Merită să vă antrenați din cînd în cînd și să observați ce simțiți dacă ați fi singuri pe lume? Cum s-ar modifica problemele vieții dacă, deodată, nu te-ar mai cunoaște nimeni, nu ai mai cunoaște pe nimeni? Doar cine se poate simți bine singur poate fi cu adevărat fericit împreună cu altcineva și, totodată, este o fericire pentru altcineva!

Cît ești tînăr te gîndești că ai toată viață înainte și nu este nicio problemă dacă lucrurile nu merg chiar cum ți-ai dori deocamdată. Pe la 40-50 de ani te trezești de parcă ai fi fost furat. Trăiești cu senzația că cineva sau ceva te-a furat. Nu realizezi unde ți s-au dus anii, pe ce s-au dus, pentru că oricum n-ai prea avut parte de ceea ce ți-ai dorit de la viață, n-ai prea ajuns acolo unde credeai că o să ajungi. Și începi să te împovărezi cu nemulțumiri și regrete și iarăși uiți să trăiești. După 50 de ani te mai relaxezi puțin, nu te mai lași chinuit de regrete, începi să te obișnuiești cu limitările de tot felul, care provin în special de la uzura corpului și poți avea parte mai apoi, cel mult, de o resemnare senină.

Viața este mereu ACUM. Chiar acum în timp ce citești, trăiești și trăiești un timp ireversibil. Este alegerea ta să citești? Este bucuria ta? Ai vrea acum să fii altundeva? Să faci altceva? Nu trebuie să cădem în aserțiuni frivole de genul carpe-diem, dar dacă măcar din cînd în cînd trăiești cu adevărat, total, în prezent, atunci poți fi mulțumit și împăcat. Nu poți să faci chiar fiecare clipă să aibă intensitate maximă, dar fie ca măcar unele clipe din viața ta, să le fi trăit cu intensitate maximă.

Nu cred neapărat în planificarea vieții, dar nici în consumarea ei la „întîmplare”. O cale de mijloc și un dram de noroc ne vor ajuta să trăim fără regrete. De obicei cu timpul ne cam umplem de regrete. Fie regretăm ceea ce am făcut, fie ceea ce n-am făcut. Mai greu de suportat sînt cele legate de ceea ce nu am făcut! Ideal însă ar fi să trăim în așa fel încît să nu adunăm regrete. Sau cel puțin să nu adunăm regrete care să nu poată fi șterse ușor. Trăiți ACUM! Tinerii se pierd în mirajul viitorului, vîrstnicii trăiesc rumegînd amintiri. Și, totuși, VIAȚA este ACUM. În clipa aceasta ești viu, ești PREZENT și faci ceea ce ÎȚI dorești? Doar bucură-te! Fără planuri, fără regrete.

Oricum, senzația pe care o are majoritatea oamenilor, dincolo de angoasă dată de trecerea timpului este aceea că timpul nu ne afectează în profunzime ființa. O parte din noi este supusă timpului, dar totodată simțim că sîntem mereu aceiași, o parte din noi are mereu senzația că este neschimbată și că existăm cumva în afara timpului. Dați mai multă atenție acestei senzații. Prin natura noastră spirituală sîntem în afara timpului. Să facem cumva să ne mutăm în spirit și atunci trecerea timpului nu mai are nicio importanță.

Știi ce vrea inima ta? Lucrezi acum pentru inima ta sau pentru mintea ta? Lucrezi acum pentru bucuria ta sau pentru nevoile tale? Merită să-ți pui din cînd în cînd astfel de întrebări: „Cît de departe sînt de inima mea? Am viața pe care am visat-o?” Nu prea ne găsim cuvintele pentru a da răspunsuri la astfel de întrebări, dar pe undeva știm dacă sîntem sau nu în consonanță cu inima noastră. Cînd inima ne este vie, nu ne punem întrebări ca cele de mai sus, n-avem nevoie de răspunsuri, pentru că știm că sîntem bine și pentru că radiem fericire, sănătate, lumină. Este foarte greu să spui cine ești? Ce ești? De ce te afli unde te afli?, însă este bine ca măcar din cînd în cînd să știm ce vrea inima noastră? Și cît de departe sîntem de ceea ce vrea inima noastră!?!? Măcar să știm. Apoi vom mai vedea noi ce și cum. Dar măcar atît putem face, să ne ascultăm inima din cînd în cînd. Să-i arătăm că ne pasă de ea, că nu am abandonat-o complet! Inima nu cere cu insistență, ca un copil răzgîiat, să i se împlinească dorințele. Ea vrea doar să știe că nu am uitat-o, că ne mai pasă de ea. Măcar puțin! Și ne pasă de inima noastră, atunci cînd visăm și îndrăznim să credem în visurile noastre, chiar dacă nu avem încă puterea și mijloacele de a le urma.

Este uimitor cît de rar privim cerul! Cel mai adesea mergem cu privirea în pămînt, uneori privim la cele din jur sau, cîteodată, privim la reclamele de pe blocuri.  Și, totuși, Cerul este atît de frumos și fascinant! Să-l privim și să ne cufundăm în el, să ne mai eliberăm de praful drumului, de firele nevăzute ale teluricului, care ne atrag mereu spre în jos. Dacă este să faceți un calcul, veți vedea că priviti cerul mai puțin de trei minute pe zi și, apoi, vă mirați de ce vă simțiți atît de condiționați în lumea aceasta, de ce vi se pare lumea atît de strîmtă și chiar sufocantă. Priviți cerul mai mult, îndrăgiți să vă înconjurați de albastru, lăsați gîndurile să se topească în visurile senine ale cerului nesfîrșit. Nu priviți ceva anume de pe cer, priviți Cerul. Ori de cîte ori aveți ceva timp liber, priviți cerul. Odihniți-vă ochii privind albastrul cerului măcar cîteva minute neîntrerupt. Dacă vom urma acest îndemn cu consecvență, ceea ce se va transforma în percepția noastră va fi uimitor. Vom fi cu adevărat mai senini!

De curînd, cineva spunea ca filosofia a murit. Poate că așa o fi, filosofia și-a dat obștescul sfîrșit, însă au apărut filosofiile.  Dacă prin folosofie înțelegem iubirea de înțelepciune, într-adevăr puțini oameni aspiră la înțelepciune, puțini sînt aceia care să se preocupe constant să găsească raspuns la întrebări fundamentale, cum ar fi “cine sint eu?”, răspunsuri care să înglobeze o viziune unitară, coerentă și credibilă. Folosofia a murit pentru că, spune Stephen Howking, știința a luat-o cu mulți pași înaintea gîndirii filosofice.  Însă Stephen Howking scapă din vedere faptul că fiecare știință își are filosofia sa. Ca atare, nu filosofia ne lipsește astăzi, ci viziunea unitară, răspunsul unitar la întrebările fundamentale. Nu știu cum ar mai scrie astăzi Kant “Critica rațiunii pure” printre atîția psihologi, psihiatri, neurologi, însă este adevărat că se simte lipsa unui Kant, lipsa unei minți care să înglobeze și chiar să depășească prin intuiție și inteligență, descoperirile tuturor acestor domenii. Fiecare grup își are propria filosofie, fiecare om își are filosofia lui de viață. Cine să mai ofere răspunsuri la același eterne întrebări fundamentale, care să înglobeze toate cunoștințele dobîndite de oameni într-o viziune unitară? Și ce ne facem cu aceia care, cred că este nevoie de răspunsuri noi? Răspunsurile la întrebările fundamentale au fost oferite de mulți filosofi, numai că mintea vrea altcvea și altceva. Vrea răspunsuri noi în loc să le asimileze pe cele existente deja. Omul vrea doar să audă filosofii, nu să trăiască în conformitate cu răspunsurile și îndemnurile filosofilor. Și cum mintea care doar vrea să audă se plictisește repede, ea vrea noi răspunsuri, de parcă filosofia ar fi o modă. A fost spus deja că nimic nu este nou sub Soare. Tot ce este a mai fost, tot ce a fost va mai fi! Luați un filosof oarecare și căutați să-i înțelegeți cu adevărat scrierile și veți vedea că sînt destule gînduri care nu s-au perimat, dar sînt puține minți care mai vor să aprofundeze.