Oamenii de peste tot pleacă în vacanțe, călătoresc, vizitează. Se caută locuri faimoase sau doar diferite de cele în care îți trăiești viața în mod obișnuit. Uneori pleci doar ca să-ți reîntîlnești rude sau prieteni. Indiferent de motiv, nevoia de a călători este o nevoie a sufletului, a sufletului care aspiră prin natura sa imanentă să crească, să înflorească. Atît timp cît nu-i asiguri sufletului posibilitatea de a se expansiona prin intermediul profunzimii trăirilor interioare și a cunoașterii, el caută soluții exterioare. O călătorie te încarcă mereu cu energii noi, cu stări noi, dar partea cea mai bună pentru suflet este faptul că te aduce din nou față în față cu misterul, cu necunoscutul. Mintea, vrea mereu să trăiască intr-un spațiu cunoscut, vrea să controleze totul, vrea să creadă că are totul sub control, pentru a se simți în siguranță. Sufletul, dimpotrivă, este însetat de nou, de mister, de a se expansiona. Mintea înlocuiește această nevoie a sufletului cu interesul crescut față de senzațional, dar față de un senzațional care se petrece în limitele spațiului cunoscut. Sufletul se infioară, vibrează și se bucură nespus cînd se întîlnește cu misterul. În fața misterului mintea se contractă, se agită – sufletul se trezește. Acum depinde de la om la om, care parte a ființei este mai puternică: nevoia de cunoscut și de a avea totul sub control sau setea de mister, dorul de necunoscut. Vacanțele sînt un bun prilej pentru a afla răspunsul la întrebarea de mai sus. Unii vă simțiți stresați în fața unei călătorii, alții superîncîntați. Unii vreți să călătoriți doar dacă aveți totul aranjat, rezervat, alții pur și simplu plecați la drum și vă adaptați mereu la ceea ce găsiți în cale. Oricum ar fi și într-un caz și în celălalt, orice călătorie vă îmbogățește sufletul. Eu mi-am permis rareori să călătoresc, dar atunci cînd am mai reușit să plec pe ici pe colo, am simțit toate aceste avantaje ale unei călătoriei în locuri necunoscute, nu neapărat faimoase. Vacanță plăcută vă doresc, din vacanță!
Lună: iulie 2012
De ce vor aproape toți oamenii să se transforme? Care-i problema cu ceea ce sîntem? De ce vrem să fim altfel? uneori chiar altcineva? De ce credem că am fi mai fericiți dacă am fi altfel? De ce credem că am fi mai fericiți dacă cei din viața noastră ar fi si ei altfel decît sînt? De ce am ajuns să credem că transformarea este un scop? Chiar și dacă este să vorbim despre a deveni mai buni, de ce este necesar să devenim în loc să fim? Se pare că ne transformăm pentru că așa sînt rînduite lucrurile. Ne transformăm continuu pentru a reuși să observăm într-un final ceea e nu se transformă, ceea ce rămîne mereu la fel, ceea ce doar este.
Singurul lucru statornic în această lume este nestatornicia. Singurul lucru permanent este nepermanența. Și dacă tot sîntem într-o continuă mișcare, schimbare. măcar să ne orientăm către ceva mai bun, către un ideal frumos, către ceva înalt și, astfel, să ne transformăm. Oricum, sîntem cu toții într-o continuă curgere prin viață. Fie ca această curgere să ne trezească! Fie ca această curgere să fie de folos pentru binele cît mai multor oameni.
Mărul nu trebuie să devină zarzăr. Ar fi ceva complet inutil, însă atunci cînd omul își revelează sinele, această realizare este chiar mai mare și mai uluitoare decît transformarea unui măr în zarzăr. În efortul de a căuta să devii mai bun ai șansa să înțelegi spontan ce înseamnă a fi! Adică să descoperi că o parte din tine nu se mișcă, nu se transformă, este mereu aceeași, neschimbătoare, eternă! Restul este doar viață efemeră!
Mărul nu trebuie să devină zarzăr. Ar fi ceva complet inutil, însă atunci cînd omul își revelează sinele, această realizare este chiar mai mare și mai uluitoare decît transformarea unui măr în zarzăr. În efortul de a căuta să devii mai bun ai șansa să înțelegi spontan ce înseamnă a fi! Adică să descoperi că o parte din tine nu se mișcă, nu se transformă, este mereu aceeași, neschimbătoare, eternă! Restul este doar Viață efemeră!
Caracterul nobil al unui om este conturat de multe calități, dar una dintre cele mai semnificative este aceea de a manifesta continuitate între vorbe și fapte. De fiecare dată cînd una spui și alta faci, îți cobori cu o treaptă nivelul sau clasa caracterului tău. În orice domeniu ai activa, în orice mediu de viață ai trăi, dacă vrei să te consideri un om respectabil, un om de caracter este absolut necesar să fie o legătură strînsă între vorbele și faptele tale. Domeniul cel mai nociv din punctul acesta de vedere este cel al politicii. În acest domeniu, practic nu există om de caracter, dacă ne ghidăm după regula enunțată mai sus. Și cum domeniul politic ocupă excesiv viața socială a românilor, acest domeniu devine formator de oameni, acest domeniu, cel al politicului, devine o sursă principală de modele și filosofii de viață. Iată cum se transmite oamenilor cu ușurință, ideea că poți să spui ce vrei, că poți să faci ce vrei și ce te taie capul, pentru că oricum vei avea succes, poți să rămîi o „personalitate”, un „om cu greutate” chiar dacă minți, chiar dacă una spui și alta ajungi să faci!
În arta de a trăi este necesar să găsești un echilibru perfect între ceea ce spui și ceea ce faci. Dacă nu poți să faci prea multe, măcar vorbește mai puțin. Dacă ai judecat un om pentru că a făcut nu știu ce prostii este de la sine înțeles că tu nu vei face niciodată acele prostii. Ce să mai cred despre tine cînd văd că ai ajuns să faci exact ceea ce ai reproșat altuia că face. Cînd ani de zile ai reproșat unui om că este așa și pe dincolo, iar dintr-o dată ajungi să faci exact ceea ce ai reproșat celuilalt, ce fel de încredere să mai am în tine? Ce fel de caracter arată un astfel de comportament? Cum să mă mai raportez la tine, cînd dai dovadă de o lipsă ta de caracter strigătoare la cer, dar care totuși nu te împiedică să ocupi funcții importante? Din punctul meu de vedere n-ar fi o problemă faptul că politicul este năpădit de oamnei lipsiți de caracter dacă nu ar fi atît de prezent în viața oamenilor, dacă nu ar reprezenta o sursă de modele pentru marea masă de oameni.
Pentru o viață frumoasă și stabilă fiecare om are nevoie de un caracter puternic și cît mai nobil. Iar unul dintre criteriile care trebuie respectate pentru a avea un caracter nobil este acela de a face ceea ce spui. Trebuie să trăiești în așa fel încît să existe o legătură puternică între vorbele și faptele tale. Estimează-ți puterile și adaptează-ți vorbele la ceea ce știi că poți să faci. Dacă vorbești, caută apoi să-ți dezvolți puterea de a face ceea ce ai vorbit. Un om de caracter, un om care să inspire încredere, un om alături de care merită să trăiești este acela care face ceea ce spune și în cele mari și în cele mici. Desigur, se subînțelege că mă refer că face și spune ceea ce este benefic. Fiți oameni de caracter, cereți celor din jurul vostru să devină oameni de caracter și poate așa vom elimina molima ucigătoare de caracter, care bîntuie, mai ales, prin „clasele înalte” ale societății.
Încă mai întîlnesc oameni care au o mare dificultate în a spune: „te iubesc”. Și se pare că nu doar bărbații ar avea această problemă. Ținînd cont că eu sînt cumva la polul opus în ceea ce privește rostirea acestor două cuvinte, am privit cu nedumerire spre cei care întîmpină dificultăți, atunci cînd ar trebui să spună: „te iubesc”. O poveste de iubire reușită are nevoie de rostirea acestor două cuvinte. În primul rînd nu poți să le rostești dacă nu simți cu adevărat iubire în sufletul tău. Dar dacă ai ajuns să simți iubire pentru cineva, atunci este necesar să-i spui: „te iubesc!”. Pînă acum n-am întîlnit o relație de iubire în care să nu fi fost rostite cele două cuvinte. O relație de iubire își menține vitalitatea și strălucirea și prin rostirea la momentul potrivit a cuvintelor „te iubesc!”.
Cînd cele două cuvinte sînt spuse din suflet, ele pot crea o realitate paradisiacă, sublimă. Cînd iubești pe cineva, îl ajuți totodată să se transforme într-un om mai bun. Acest proces se amplifică foarte mult în momentul în care iubirea este reciprocă. Fiecare îl vede pe celălalt într-un mod transfigurat și astfel îi creează cadrul unei transformări binefăcătoare. În momentul în care începem să-i cerem celuilalt să se transforme, înseamnă ca am ajuns la limita puterii noastre de a iubi sau, altfel spus, puterea iubirii noastre a scăzut și nu-l mai impulsionează să se transforme singur și atunci simțim nevoia să-i cerem aceasta în mod direct. În acest moment trebuie să vezi ce mai simți atunci cînd spui: „te iubesc”. Mai are ecou în sufletul tău rostirea acestor două cuvinte? Dacă da, este bine să reîncepi să le rostești și de fiecare dată cînd le rostești să evoci momentele fericite trăite împreună cu celălalt și astfel se poate reaprinde iubirea în și între voi.
Nu este bine să rostești nici prea des cele două cuvinte. Ele trebuie să fie mereu însoțite de o trăire adecvată în suflet. Dacă începi să le rostești fără să le simți cu adevărat, cuvintele devin fade și lipsa lor de conținut începe să fie resimțită de celălalt. Astfel, fără să vrei, cu cît vei spune mai des „te iubesc” cu atît se va simți de către celălalt că nu mai iubești, ci doar joci un joc. Dacă spui prea rar cele două cuvinte, iarăși, poți să determini o inhibare a iubirii atît în tine cît și în celălalt. Nu există o recomandare standard cu privire la cît de des trebuie rostite cele două cuvinte, dar ele cu siguranță trebuie rostite de fiecare dată cînd simți aceasta. A nu le rosti cu gîndul că astfel celălalt dobîndește putere asupra ta, iarăși nu este bine. A nu le rosti cu gîndul că poți să-ți pierzi capul într-o poveste de iubire, iarăși nu este bine. Mai bine îți pierzi capul decît iubirea. Capul ți-l regăsești mult mai ușor decît o iubire pe care ai refuzat să o traiești și să o exprimi.
Funcțiile de conducere conferă putere. Puterea acționează asupra oamenilor asemenea unui drog. Odată ce ai gustat dintr-o astfel de putere o vei dori mereu și mereu. Îndepărtarea de la putere, după ce ai gustat-o un timp, poate cauza reacții similare consumatorilor de droguri care sînt opriți de la consumarea lor.
Dacă vrei să vezi caracterul real al unui om este suficient să-i dai ceva putere, adică sa-i dai o funcție. Puterea conferită de funcțiile de conducere aduce cu sine o stare de beție, de amețeală, o stare în care îți pierzi treptat luciditatea, bunul simț, rațiunea și nu în ultimul rînd sufletul. Iată de ce aproape toții oamenii se schimbă imediat ce au fost investiți într-o funcție. Cel din campania electorală și cel care ajunge să ocupe funcția pentru care a candidat sînt doi oameni foarte diferiți. Atunci cînd oameni nepregătiți corespunzător din punct de vedere lăuntric ajung în funcții de conducere și încep să simtă influența puterii, ei sînt supuși unui stres continuu. Priviți-i pe politicieni cît de repede îmbătrînesc după ce ajung să ocupe funcții mult prea mari pentru ceea ce sînt ei pregătiți să facă. Există și unii rezistenți la stres datorită ne-simțirii de care dau dovadă. Sînt complet insensibili la orice responsabilitate, sînt incapabili să se gîndească la consecințele faptelor lor, însă majoritatea îmbătrînesc accelerat, într-un an cît alții în zece.
Noi românii am avut parte de cîte un conducător extraordinar, capabil să protejeze și să dezvolte țara, capabil să pună mai presus de interesele personale interesul națiunii, cam odată la 2-300 de ani. În rest, tot felul de oameni mici, meschini, orgolioși, tot felul de oameni anoști, mediocri, adeseori mișei și trădători, tot felul de șmecheri, oportuniști sau, cîteodată, chiar indivizi cu manifestări comportamentale și caratceriale de domeniul patologicului. O mulțime de conducători care cu bună știință sau doar din prostie au sufocat și au distrus sufletul neamului, vlaga acestei țări, mult prea oropsită. Care credeți că a fost ultimul mare conducător al acestei nații? Desigur, părerile sînt și vor fi împărțite, dar eu vă spun că nu a fost recent și nu-i nici de actualitate.
Avem conducătorii pe care îi merităm! Am întîlnit frecvent această sintagmă și mă bucur că tot mai mulți oameni ajung să înțeleagă cum funcționează lucrurile. Dar ce înseamnă această sintagmă? Dacă facem o medie a caracterelor tuturor românilor, conducătorii pe care îi avem au un carcater, care să corespundă mediei întregii nații. Dacă ne uităm acum la caracterul celor care ne conduc, înseamnă că am ajuns ca și nație într-o situație jalnică. Nu m-am gîndit niciodată să plec din țară, am avut mereu speranță și încredere că putem deveni o națiune civilizată, că putem deveni un loc al bunului simț și al înfloririi virtuților, însă încep să mă gîndesc dacă nu ar fi totuși mai bine să plec. Dacă am ajuns să am asemenea gînduri, înseamnă că am ajuns ca și nație într-o situație critică, nu atît din punct de vedere economic, cît al calității oamenilor, al sănătății sufletelor. Nu am afinități politice de nici un fel, nu mă pricep la politică. Cineva chiar îmi spunea că sînt naive articolele mele pe aceste teme. Probabil că și acesta este la fel de naiv, dar eu văd oamenii și mediul în care trăiesc și îmi dau seama că sîntem din ce în ce în ce mai ușor de prostit, din ce în ce mai nepăsători și toate acestea nu sînt deloc un semn bun nici pentru toți la un loc ca țară, nici pentru fiecare în parte ca suflet. Din punctul meu de vedere simt că a venit vremea deconturilor, vremea în care trebuie să plătim pentru hoțiile și nedreptățile pe care le-am făcut, iar cei care încep să se simtă încolțiți se zbat, caută să lupte pentru bunăstarea lor, pentru imaginea lor, pentru comorile lor. Eu sper să fie o susținere continuă, din punct de vedere divin astfel încît să ne transformăm în bine cu toții, abandonînd trecutul cu toate relele lui. Lumea trebuie să devină (și devine deja) un loc al iubirii, al omeniei, al bunătății, al cinstei și al respectului. Doamne ajută!