Lună: octombrie 2012

În majoritatea proiectelor pe care le avem de rezolvat în lumea exterioară există o continuitate de la o zi la alta. Mă întreb acum: de ce nu reușim același lucru și în ceea ce privește stările sufletești? Dacă ieri am avut o bucurie imensă de ce nu reușesc astăzi să rămîn măcar la același nivel al bucuriei de ieri? De ce nu pot să pornesc mai departe în ceea ce privește trăirea bucuriei, de unde ajunsesem ieri? De ce în privința stărilor sufletești benefice sîntem nevoiți să o luăm iar și iar de la capăt? Bine ar mai fi să reușim să stabilizăm o realizare sufletească minunată! Bine ar mai fi să rămînem mereu cel puțin la nivelul celei mai înalte fericiri pe care am avut-o pînă în prezent! Însă nimic nu este mai trecătoare decît fericirea! Parcă nimic nu trece mai repede decît bucuria!

Mai și avem tendința să uităm foarte repede bucuriile pe care le-am trăit. Chiar dacă nu mai reușim să le menținem la aceeași intensitate și eventual să le reedităm, tot ar fi bine ca măcar să ni le amintim. Cumva trebuie să facem ceva pentru a nu lăsa să se piardă bucuriile pe care le-am trăit. Să ni le amintim iar și iar și chiar să ne începem fiecare zi, evocînd cea mai intensă bucurie pe care am avut-o și să urmărim să trăim ca și cum ar fi din nou prezentă în noi. Cu siguranță veți avea cămara inimii mai plină dacă veți ține cont de acest sfat. Evocați în fiecare dimineață bucuria cea mai intensă și gîndiți că ea este prezentă în suflet, că nimic nu s-a pierdut din ea. Pentru a fi mai eficientă această tehnică este necesar ca atunci cînd evocați o bucurie intensă, să nu o legați prea mult de cauzele care au generat-o, evocați-o ca stare, așa cum ați resimțit-o în suflet. Și faceți efortul de a vă reaminti mai des bucuriile trăite. Nu plecați mereu la drum ca și cum n-ați fost niciodată fericiți. Nu gîndiți că bucuriile trecute nu mai sînt bune la nimic. Evocați-le, și le veți resimți influența benefică. Puteți face aceasta chiar și în cuplu. Cu persoana iubită, merită să evocați din cînd în cînd cele mai intense bucurii pe care le-ați trăit împreună. Puteți ajunge într-o stare sufletească foarte interesantă, făcînd aceasta! S-ar putea să vă terziți deodată foarte fericiți, fără vreun motiv anume.

Ca oameni sîntem alcătuiți dintr-o parte materială și una spirituală. Partea materială este alcătuită la rîndul ei din mai multe forme de substanță, pornind de la materia corpului fizic și pînă la substanța din care sînt alcătuite gîndurile. Plăcerea este rezultatul unor interacțiuni aparte care se produc la nivelul corpurilor noastre cu mediul extern – bucuria este o stare imanentă naturii noastre spirituale. Plăcerea trebuie să fie generată de ceva – bucuria trebuie doar conștientizată. Plăcerea are întotdeauna o limită – bucuria este nelimitată. O plăcere dacă este forțată să crească prea mult se transformă în opusul ei – în neplăcere. Bucuria poate fi crescută oricît de mult, va rămîne mereu bucurie, de fapt s-ar putea și ea transforma în fericire sau chiar beatitudine. De exemplu, plăcerea poate fi generată de ceva gustos. Dacă mănînci ceva gustos poți să resimți o stare de plăcere. Dar dacă mănînci prea mult din acel ceva gustos ajungi la consecințe contrare, poți să-ți provoci neplăceri. Sau dacă mănînci prea des din acel ceva gustos el nu va mai fi resimțit ca fiind ceva deosebit de plăcut, va deveni o mîncare obișnuită și nu va mai genera o stare de plăcere. La fel este și în cazul unui cîntec sau al unui film. Dacă îl aculți prea des sau îl vizionezi prea des nu mai trezește nici o stare de plăcere, ba dimpotrivă, fie va trezi o stare de plictiseală, fie de enervare.

Partea bună a plăcerilor este că ele pot să trezească bucurii. Plăcerile pot ajuta omul să-și conștientizeze bucuria din suflet, dar ceea ce trebuie înțeles este că nu există o cauzalitate directă între plăceri și bucurii. Bucuria nu trebuie căutată în intensitatea plăcerii, ci în prelungirea ei din suflet. Pornind de la o plăcere care se produce la nivelul unuia dintre corpurile noastre, trebuie să ne orientăm atenția către suflet, dacă vrem să trezim bucuria. O plăcere nu generează o stare de bucurie în sensul în care se produc acțiunile în corpul fizic, însă ea poate fi ca o fereastră care se deschide către suflet, către tărîmul în care bucuria este mereu prezentă. Cînd vom înțelege finețea acestui mecanism, viața noastră va deveni cu totul alta, va căpăta o dimensiune a rafinamentului și a purității cum nici n-am bănuit vreodată că ar exista.

Deci, dacă o plăcere care este generată la nivelul ființei noastre întrupate reușește să producă o conștientizare a bucuriei de la nivelul sufletului, atunci plăcerea se stinge și se aprinde din ce în ce mai mult bucuria. Orice plăcere trebuie să fie doar chibritul care aprinde focul, scînteia care inițiază aprinderea sufletului. Dacă avem sufletul prea încorsetat în materie și sîntem prea grosieri, nefiind capabili să manifestăm bucuria în starea ei pură, vom căuta mereu și mereu doar plăcerile, vom căuta mereu și mereu noi plăceri. Cît timp vom confunda plăcerile cu bucuria, vom rămîne blocați în condiționările limitate și greoaie ale corpului. Omul înțelept, știind acestea, caută să găsească o cale prin care să simtă bucuria din suflet în mod direct. El vede în orice plăcere doar o rampă de lansare în imensitatea înălțătoare a sufletului, unde poate trăi bucuria în starea ei pură. Astfel, înțeleptul nu-și refuză plăcerile, nu le condamnă, dar nici nu abuzează de ele, nu le caută, ci doar le valorifică într-un mod sublim, prin aspirația sa de a pătrunde, iar și iar, în misterele insondabile ale sufletului și spiritului său. Bucurii sublime vă doresc!

Îngălbenesc frunzele și cad, iată-le cum vin mai aproape de noi. Zgribulite se adună grămezi la picioarele noastre. Toată vara au tînjit după privirile noastre, dar noi ne-am ținut ochii mai mereu în pămînt. Acum au venit în calea privirilor noastre, dar noi continuăm să le ignorăm, să privim fără să vedem și, cel mult, le mai împrăștiem cu picioarele din cînd în cînd. Doar cîteva fetițe și cîte-o bunicuță le mai adună și le așează acasă între pagini de carte sau undeva pe-o măsuță.

A venit toamna … cu frig și cald, cu mere și nuci, cu pere și gutui… a venit cu dor de munte și de alb, cu ale ei miraculoase, fascinante, copleșitoare rochii. Pregătiți-vă, pentru că oricît de tare v-ați strînge coastele, n-o veți împiedica să va atingă sufletul. Are ea așa un dar, de a ne atinge sufletul și de a-l face să se scuture de toate zorzoanele verii efemere… A venit toamna și ne îndeamnă a deznădejde și a sfîrșit de lume, să ne găsim salvarea într-o îmbrățișare, într-o îmbrățișare cît cerul, cît dorul, cît gîndul de mare.

Nemaiavînd concurența soarelui arzător, chipurile ne sînt mai luminoase acum. Doar toamna știe să ne scoată în evidență zîmbetele și strălucirea ochilor, bunătatea sufletului și cumințenia minții. Toamna are o blîndețe a ei aparte și o melancolie numai bună să te facă să privești în tine însuți. În cămară ai adunat una alta, dar în suflet ce-ai reușit să aduni pînă acum? – te întreabă Toamna. Ai strîns ceva iubire? ceva înțelepciune? ceva bunătate? sau te bazezi doar pe zacuscă, murături și gogoșari!?