Lună: noiembrie 2012

Mi-e dor de poezie așa cum uneori mi-e sete în zilele fierbinți de vară. Mi-e dor să rostesc un cuvînt și să trăiesc o eternitate… mi-e dor să ma atingă un gînd și să creez un Univers instantaneu. Mi-e dor de mine…mi-e dor de absolut orice imi vorbește de Tine…

Vreau să joc! – de Lucian Blaga

O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat!
Să nu se simtă Dumnezeu
în mine
un rob în temniță – încătușat.
Pământule, dă-mi aripi:
săgeată vreau să fiu, să spintec
nemărginirea,
să nu mai văd în preajmă decât cer,
deasupra cer,
și cer sub mine –
și-aprins în valuri de lumină
să joc
străfulgerat de-avânturi nemaipomenite
ca să răsufle liber Dumnezeu în mine,
să nu cârtească:
„Sunt rob în temniță!”

Sau …

Abandoneaza viata si lumea,
si gaseste viata lumii.

Noi suntem cei care
din dorinta de a arde
Am renuntat la Apa Vietii
si am plecat sa cautam focul.

Mai intai m-a tentat cu
Nesfarsite mangaieri.
La sfarsit m-a ars
Cu durerea si tristetea.
In acest joc de sah
A fost necesar sa ma pierd pe mine insumi
Ca sa-l cuceresc pe El.

Vrei sa intri in Paradis?
Nu poti merge pe calea Adevarului
Decat prin gratia lui Dumnezeu.
Toti murim pana la urma.
Dar pe cale, fii atent
Sa nu ranesti inima vreunui om.

Cand ating pamantul in rugaciune
Nu am alt tel decat sa te ating pe Tine.
Orice cuvinte despre
Gradini, flori, privighetori, dans
Sunt doar pretexte.

Ochii nostri nu Te vad,
Dar ei nu pot sa vada decat formele, nu si realitatea.
Si cu toate acestea, speram
Sa Te vedem in mijlocul acestei frumuseti…

…. de Rumi

În general, văd omul ca întreg, Pămînt și Cer deopotrivă, gînduri și emoții la un loc, fără a fi posibilă vreodată trasarea unei linii de demarcație, care să împartă omul în ceva și altceva. Cu toate acestea, uneori, este mai bine să ne cunoaștem din perspectiva părților care ne compun, imaginîndu-ne că ar fi posibilă delimitarea unui ceva de altceva. Cei mai mulți împart omul în trup și suflet. Eu însă am ajuns să simt că această împărțire nu ne ajută prea mult. Trebuie adăugată și mintea. Astfel, sîntem trup, minte și suflet. Trupul (carnea, oasele și sîngele nostru) slujește în primul rînd Vieții (noi spunem că sîntem în viață pentru că avem un trup viu), iar sufletul slujește Spiritului (esenței luminoase transcendente din fiecare om), însă mintea, năstrușnica, este mai șmecheră. Ea nu s-a decis de partea cui să fie. Slujește și Vieții și Spiritului, este și de partea trupului și a sufletului, după cum îi vine mai bine, după cum o poartă interesele, nevoile sau jocurile. De fapt, Mintea își slujește doar ei înșiși.

Mintea are puterea de a face pace între Viață și Spirit, conducînd la stabilitatea și unitatea ființei, dacă alege să treacă de partea sufletului. Numai că de partea sufletului este munca cea mai grea pentru minte; trebuie să se strunească, să vibreze pe frecvențe înalte, să emită gînduri profunde, să opereze cu idei și concepte abstracte, pe cînd de partea trupului ea este lăsată să facă ce vrea, este recompensată din cînd în cînd cu plăceri și nu i se cere mai nimic, doar să nu se preocupe de filosofie, să nu-și propună cumva să se înțelepțească. În rest, poate să se preocupe de orice: de afaceri, de politică, de fotbal, de modă sau ce i-o mai plăcea ei din lumea aceasta largă.

La urma urmei, o minte suficient de deșteaptă își dă seama repede că în mod normal nu are o existență prea solidă, nu are o fundație a ei însăși, depinzînd atît de trup cît și de suflet. Mintea înțelege destul de repede că dacă vrea să dețină controlul ființei și să fie considerată cea mai importantă componentă a omului, trebuie să creeze și să întrețină un conflict  între trup și suflet. Cît timp sîntem în viață, mintea (în care își are sălașul egoul) va face mereu în așa fel încît trupul și sufletul să fie în conflict, dar va avea grijă să nu se lupte prea tare, pentru că această luptă este păguboasă și pentru ea, chiar dacă într-o anumită măsură îi este necesară.

Mintea a mai învățat că dacă este de partea trupului, adeseori poate să obțină chiar și oarecare măreție, putere, însă dacă se aliază cu sufletul, nu are altă cale decît să apună, pentru că nici o altă stea nu mai rămîne pe Cer după ce răsare soarele. Sufletul trebuie să convingă mintea să treacă de partea lui și pentru aceasta îi promite un loc în Cer, însă trupul îi spune: „lasă locul din Cer, ți-l vei lua după ce voi muri. Pînă atunci fii de partea mea, pentru că doar eu pot să te fac să devii Cineva, doar eu te slăvesc și te prețuiesc cu adevărat!”. Săraca mintea noastră, uite așa ajunge să fie mereu și mereu indecisă, oscilînd între trup și suflet. Poate că a venit timpul să se decidă. Adevărata transformare începe cu o astfel de decizie, care ulterior trebuie reînnoită mereu și mereu, pentru că tare schimbătoare mai este mintea și tare ușor ajunge să se răzgîndească. Fiți fermi, pentru că dacă vreți să pătrundeți ceva mai adînc în Realitate nu o puteți face, fiind cu fundul în două luntri. Fiți ori de o parte, ori de cealaltă. Ar fi de preferat să fiți de la început de partea sufletului, dar chiar și dacă treceți de partea trupului (a instinctelor) tot e bine, măcar experimentați cu intensitate anumite lucruri și după un timp, dezamăgiți de ceea ce vă poate oferi trupul și lumea, vă veți întoarce către suflet, dar atunci o veți face cu foarte multă putere. Știu că majoritatea care ați ajuns să citiți acestea ați cam decis să fiți de partea sufletului, dar adesori vă lăsați înduioșați de tînguirile egoului. Rămîneți fermi în susținerea sufletului și de la un punct încolo sufletul vă va susține pe voi!

Nimic nu ne slăbește mai mult decît pierderea simțului sacrului. Din momentul în care un om nu mai are nimic sfînt în el, din momentul în care nimic nu mai este sfînt pentru el, din acel moment începe cu adevărat declinul său. Simțul sacrului este mult mai important în cazul bărbaților. Pentru bărbați este imperios necesar să aibă un puternic simț al sacrului. Orice bărbat puternic a avut în viața lui ceva sfînt. Un bărbat autentic își are rădăcinile puterii în simțul sacrului. Simțul sacrului este cel care trezește în oameni aspirația de a îndeplini un ideal, efortul de a-și realiza visele. Măreția unui om este direct proporțională cu simțul sacrului din inima sa.

Într-o lume secularizată, laicizată excesiv, într-o lume în care sacrul este acoperit cu totul de profan și de așa-zisul adevăr științific, într-o lume în care comportamentul religios este mmetic și fără conținut, puterea oamenilor devine tot mai șubredă, iar ceea ce dispare mai întîi într-o lume a profanului este puterea bărbaților, puterea acelor bărbați capabili să lupte pentru o lume mai bună, pentru binele celorlalți, pentru o lume a păcii și a armoniei. Ca bărbați sîntem meniți să proiectăm coordonatele lumii în care trăim, dar fără simțul sacrului puternic dezvoltat, cădem în confuzie și slăbiciune, în plăceri derizorii și suferințe lamentabile, deviem în tot felul de tiranii și despotisme, orgolii și prostii din ce în ce mai mari. Devenim cu adevărat bărbați din clipa în care începem să visăm la un ideal măreț, care să vizeze în primul rînd binele celorlalți. Pînă cînd nu reușim să ne dedicăm unui ideal, practic copilărim, indiferent de vîrsta pe care o avem.

Simțul sacrului este cel care ne face să intuim ordinea divină a lumii, simțul sacrului este cel care dă viața oricărui gest religios pe care îl facem. Poți să faci oricîte gesturi de natură religioasă, dacă nu ai simțul sacrului trezit, toate gesturile sînt lipsite de viață și eficiență. Poți să-ți faci cruce de zeci de ori pe zi, poți să reciți oricîte rugăciuni, dacă nu ai simțul sacrului trezit, care să dea sens și profunzime tuturor acestora, practic ele sînt foarte puțin eficiente. Simțul sacrului este cel care ne responsabilizează și totodată ne impulsionează să facem binele, să facem cît mai mult bine celorlalți, să devenim compasivi și totodată capabili să oferim ajutor. Simțul sacrului ține departe de noi orgoliul, lăcomia, lenea și celelalte rele. Simțul sacrului trezește Cerul din noi și ne hrănește mai mult decît o poate face Pămîntul cu toate bogățiile lui. Urmăriți să simțiți fiorul sfințeniei în inimă, urmăriți să simțiți dimensiunea sacră a vieții, să priviți cu respect tot ceea ce vă înconjoară și lumea va începe să devină un loc mai bun pentru sufletele noastre.

Fiecare om își creează propriul său univers, fiecare suflet este o lume întreagă. Un scaun pe care îl privim împreună, va exista ca realitate obiectivă în universul fiecăruia dintre noi, dar semnificația pe care o vom acorda prezenței acelui scaun în calea privirii noastre, va fi diferită de la un om la altul. Fiecare om are propria lui înțelegere și capacitatea de a-și forma propriul univers. Din tot ceea ce există în Univers, vom ajunge să percepem și să interacționăm doar cu acele aspecte care corespund cu ceea ce avem în sufletul nostru. Ceea ce apare în universul nostru exterior este o reflexie a universului nostru interior. Cînd lucram în Radio un ascultător m-a întrebat cum să reacționeze față de oamenii care își scutură preșurile la fereastră chiar cînd trece el pe acolo. Mi-a mai spus că i se întîmplă frecvent acest lucru, iar mie mi-a fost foarte greu să-l fac să înțeleagă faptul că, o parte a problemei este în el. Problema nu este doar a oamenilor care își scutură preșul pe fereastră, ci și în interiorul său, de vreme ce din mulțimea de oameni din oraș, doar cîtorva li se petrece așa ceva, printre care și lui. Dacă ajungi sub un balcon chiar cînd cineva își scutură preșul, este ceva și in tine care te-a adus acolo chiar în acel moment. Evenimentele exterioare care apar în viața noastră, corespund vieții interioare, au legătură cu gîndurile, emoțiile și sentimentele pe care le întreținem în interiorul ființei noastre. Din multitudinea de oameni care există, îi vom cunoaște doar pe aceia care corespund universului nostru interior, pentru că cei care ajung să facă parte din lumea pe care o cunoaștem reprezintă efectiv o oglindă a lumii noastre interioare.

Astfel, bîrfindu-vă „prietenii” sau cunoscuții, vă bîrfiți pe voi înșivă. Judecîndu-i pe ceilalți, reliefîndu-le defectele, vă judecați fără să știți pe voi înșivă. Ceea ce vreți să transformați la ceilalți sînt lucrurile care trebuie transformate în voi înșivă. Ceea ce iubiți în ceilalți sînt lucrurile pe care le iubiți în voi înșivă. Dacă aveți puține de iubit la ceilalți, aveți puține pe care să le iubiți în voi înșivă. Nu-i puteți vedea pe ceilalți mai mult decît vă vedeți pe voi înșivă. Nu puteți simți calitățile celorlalți, dacă nu le aveți voi înșivă.

Dacă vezi defectele celuilalt și cu toate acestea continui să-l iubești sau cel puțin să rămîi detașat, înseamnă că acele defecte pe care le vezi la celălalt chiar sînt ale lui și nu ale tale, dar dacă vezi la altcineva anumite defecte, iar acest lucru te deranjează, te supără, te irită, te intrigă, înseamnă ca acele defecte sînt și ale tale sau poate chiar numai ale tale.

Gîndiți-vă la toate acestea înainte de a-i mai judeca pe ceilalți! Ceilalți sînt în universul vostru pentru a vă ajuta să vă cunoașteți mai bine, pentru a vă ajuta să vă sporiți iubirea și înțelepciunea. Nu țineți cu dinții de oamenii din viața voastră. Unii au darul de a vă învăța un lucru, alții mai multe.

Fiecare om din viața ta va rămîne alături de tine atît timp cît prin ceea ce este, va reflecta o parte din tine, dîndu-ți șansa de a te cunoaște mai bine și de a deveni bogat în lumină sau în absolut. Acest lucru este valabil atît în ceea ce privește prezența prietenilor cît și a dușmanilor.

Merită să puneți în practică un lucru cît se poate de simplu. Spuneți-vă: SÎNT FERICIT! Aici, acum în această clipă SÎNT FERICIT! Apoi zimbiți! Spuneți-vă în multe moduri și mai în serios și mai în glumă și ca un copil și ca un adult, repetați-vă de mai multe ori, timp de cîteva minute – SÎNT FERICIT! Apoi mai rămîneți cîteva minute în tăcere, cu simțurile trezite la maxim pentru a percepe ceva miraculos, ceva misterios, ceva ce va veni să vă pătrundă în suflet… FERICIREA!

Nu trebuie să mă credeți, verificați!