Lună: mai 2013

Se apropie Ziua Copilului. Din cîte zile de sărbătoare s-au propus în lume de-a lungul timpului aceasta este, într-adevăr, foarte inspirată. În preajma copiilor, în mod normal se produc sublimări miraculoase în sufletele adulților. Cam orice adult normal, în preajma unui copil devine mai atent, mai sensibil, mai controlat în vorbire, mai tandru, mai relaxat, mai încrezător, mai vesel. De fapt, tind să cred că, dacă un adult nu resimte toate acestea atunci cînd se află în preajma unui copil, înseamnă că trebuie să-și însănătoșească de urgență sufletul, pentru că s-a împietrit cam tare. Pe de altă parte, faptul că a fost necesară crearea unei organizații mondiale pentru protejarea și ameliorarea condițiilor de viață ale copiilor, UNICEF, care l-a rîndul ei a propus această Zi Internatională a Copilului, înseamnă că la nivel mondial se petrec încă multe atrocități față de copii și este necesară o conștientizare a acestor lucruri pentru a fi stopate și chiar eliminate pentru totdeauna. Noi, din fericire trăim într-un spațiu în care majoritatea adulților au o atitudine destul de bună față de copii astfel încît Ziua Copilului ne aduce multă veselie, ne retrezește pofta de năstrușnicii, ne reamintește din visele dintîi.

Cînd eram copil nu am știut de această sărbătoare. Părinții mei nu prea puneau accent pe astfel de sărbători, cred că nici nu aflaseră de ele. Chiar și de ziua de naștere se rezumau de obicei la urările de „La multi ani!” si eventual, cîteodată, un mic cadou, o ciocolățică sau niște bomboane. O primă sărbătoare a Zilei Copilului, care m-a marcat a fost cînd eram în ultimul an de liceu, trecusem de puțin timp de 18 ani, eram major și mă consideram deja în rîndul adulților. Într-o pauză vine un coleg și ne anunță că doamna profesoară Ghegheșan ne cheamă în laboratorul dumneaei (laboratorul de electronică – dna. profesoară era de profesie inginer electronist și ne preda obiecte tehnice din domeniul electronicii). Ne-am dus, ne-am așezat cuminți la mese, pentru că o știam ca o profesoară intransigentă și chiar sobră și, pe un fond în care așteptam să ne comunice ceva important, începe să ne vorbească despre Ziua Copilului, despre faptul că este poate ultima Zi a Copilului în care chiar mai sîntem copii și avea o atitudine atît de mămoasă și caldă încît ne-a cam uimit pe toți. Ne-a servit chiar și cu bomboane. A fost un gest uluitor de frumos și foarte emoționant.

Apoi, au trecut mai mulți ani pînă cînd „am luat din nou în serios” Ziua Copilului. Abia prin anul trei de facultate, cînd m-am îndrăgostit de cea care a devenit uleterior și a rămas iubita mea și soția mea, Veroela. Alături de ea am reconștientizat Ziua Copilului și am început să ne facem cadouri cu ocazia acestei zile. Primul cadou pentru ea a fost un cățel de pluș mare cu ochi albaștri. Anul acesta vrea un elefănțel, că face colecție de elefănței. Sper să găsesc unul frumos care să se potrivească cu elefanții ei dragi de pe rafturile din bibliotecă.

Gîndurile multe fără treabă dovedesc o minte slabă! (proverb)

Un om puternic, un om de succes are o caracteristică specială numită UNITATE. Un om puternic sau de succes nu trebuie să fie neapărat un om inteligent sau un om cu suflet mare, el trebuie să fie doar cît mai unitar în forul său lăuntric, să fie „un om  dintr-o bucată”, înțelegînd prin aceasta că are mintea și întreaga sa ființă – atîta cîtă este –  focalizate cam în aceeași direcție. Un astfel de om este preocupat mai tot timpul cam de aceleași subiecte și are o înclinație mai mare pentru a acționa decît pentru a gîndi și a răzgîndi o anumită temă. El este un om care ia decizii cu ușurință și se angrenează în transpunerea lor în practică fără „a sta prea mult pe gînduri”. Desigur, o minte ageră la un astfel de om poate fi un avantaj, însă chiar și oamenii mai slabi de minte, dacă au totuși această caracteristică de a fi „dintr-o bucată”, sînt oameni care au șanse foarte mari să răzbească și să-și construiască o viață de succes. Fiți dară oameni dintr-o bucată!

Ce ar însemna să fii „om dintr-o bucată”? Un aspect deja l-am menționat – să ai mintea mai mereu focalizată pe aceleași preocupări, iar acestea să nu fie prea numeroase. Ar mai fi de adăugat faptul că, „un om dintr-o bucată” are cam același tip de comportament față de toți oamenii, este, în general, un om sincer și autentic – „ce-i în gușă și-n căpușă!”. „Un om dintr-o bucată” este constant în valorile după care se ghidează și nu folosește dubla măsură în evaluarea oamenilor sau a situațiilor, în funcție de interesele personale de moment. Un astfel de om nu vorbește pe nimeni pe la spate și ce are de spus, spune direct și clar. „Un om dintr-o bucată” se mai remarcă și prin faptul că în cazul lui există un decalaj foarte mic între ceea ce spune și ceea ce ajunge să facă. Fie face tot ceea ce spune, fie nu vorbește decît despre ceea ce face. „Oamenii dintr-o bucată” nu pălăvrăgesc despre vrute și nevrute. Ei vorbesc doar despre ceea ce simt că au de gînd să facă și nu agreează deloc „datul cu părerea”, pălăvrăgeala inutilă.

Există și unele caracteristici mai neplăcute ale omului dintr-o bucată. Un astfel de om nu prea poate lucra în diplomație, poate fi perceput uneori ca fiind grosolan, poate fi considerat lipsit de finețe sau eleganță, însă decît să fii un finuț și să te plîngi toată ziua de viață mai bine te hotărăști să te exprimi după cum ți-e firea și-ți rezolvi problemele trăind și nu gîndind ce înseamnă a trăi. Atît timp cît inima nu te îndeamnă să faci rău cuiva este de dorit să fii una cu inima ta și să faci ceea ce simți, să începi să exprimi o stare de unitate între vorbele și faptele tale, între simțirile și acțiunile tale.

În concluzie, nu stați prea mult pe gînduri și nu filosofați inutil – doar trăiți și fiți unul și același în tot și în toate!

Vreau să încep astăzi prin a vă mulțumi tuturor celor care mi-ați trimis urări minunate cu ocazia onomasticii. Nu sînt eu foarte încîntat că port numele Sfîntului Constantin, pentru că el a devenit sfînt datorită unui gest de binefacere față de creștini și nu datorită trăirilor sale interioare. Biserica ar fi trebuit să creeze o tagma aparte a celor mai mari binefăcători ai săi, care să fie cinstiți și apreciați ca atare, ca mari binefăcători și să lase în rîndul sfînților doar pe aceia care chiar au ajuns să se mîntuiască, doar pe aceia care au fost cu adevărat mari trăitori și iubitori de Dumnezeu. Poate nu întîmplător după ce părinții m-au botezat Constantin – ca să duc mai departe numele tatălui – și m-au înregistrat cu acest nume în certificatul de naștere, au ales să-mi spună Cristi, iar mai apoi, să mi se spună Cristian, la sugestia unuia dintre scriitorii nemțeni în al cărui cenaclu literar am ajuns în adolescență, pentru că, zicea dumnealui, sună mai frumos.

Sînt un om care, contrar așteptărilor, îmi exprim mai greu iubirea. Atunci cînd sînt copleșit de iubire devin tăcut și contemplativ. Mi-e de ajuns ceea ce simt în mine, mi-e de ajuns să fiu în preajma celor pe care îi iubesc sau să știu doar că ei există și am senzația că si ceilalți simt ceea ce simt eu. Se pare că aici mă mai înșel, se pare că ceilalți au nevoie, să zicem așa, și de gesturi ale iubirii, de cuvinte, de o invitație la o plimbare sau la un restaurant, de o excursie sau de cadouri. Astăzi aleg să vă spun că vă iubesc, că mi-e inima plină de recunoștință și simt că este bine să știți aceasta. Vă iubesc pe toți cei care căutați frumosul și o cale de a vă transforma, pe toți cei care aspirați la o trezire a sufletului, la un mod sublim de a trăi.

Nu este simplu drumul transformării nici pentru mine și, slavă Domnului, mai am încă multe de transformat. De asemenea, nu cred să fie careva care să se fi transformat, să-și fi trezit sufletul la viață fără dificultăți,  dar indiferent de greutăți pășesc mereu cu încredere pe cale și vreau să vă împărtășesc astăzi direct ceea ce pînă acum am pus doar în spatele fiecărui articol, în spatele tuturor cuvintelor pe care vi le-am daruit de-a lungul anilor. Am scris și am vorbit mereu cu iubire, cu speranță, cu bucurie, cu încredere într-un om nou, un om îmbunătățit. Am crezut și continui să cred că putem deveni oameni sensibili, cu sufletele vii, animați de cele mai nobile și înalte aspirații: aspirația de a putea fi întotdeauna plini de bunătate, aspirația de fi mereu plini de compasiune. Am fost și sînt un visător, visez o lume în care să predomine oamenii însuflețiți de iubire, înțelepciune, simplitate sau cel puțin de bunăvoință. Am scris și continui să scriu pentru a face posibilă împlinirea acestui vis.

Dacă tot am ajuns la confesiuni recunosc că uneori am avut așteptări de la lume. Aș fi vrut uneori să fiu mai mult susținut în toată această muncă, să vină spre mine oameni generoși care să-mi mai rezolve din nevoile vieții, adeseori destul de mari, dar am trecut și de aceste copilării și astăzi vă spun tuturor celor care citiți aceste rînduri că am ajuns să scriu cu o inimă împăcată, plină de iubire și fără nici o așteptare, scriu din prea plinul sufletului ceea ce simt să împărtășesc. Este în natura florii să înflorească este în firea mea să scriu, atît cît mă pricep, din ceea ce am ajuns să trăiesc și să înțeleg. Vă iubesc chiar dacă nu vă știu pe toți cei care cititți cu inima curată aceste rînduri și vă mulțumesc pentru că prin aspirațiile voastre spirituale îmi împliniți măcar în parte visul de o viață, visul de a trăi într-o lume în care oamenii să fie cu adevărat vii și buni.

Acum vreo doi ani vă îndemnam să priviți cerul măcar trei minute neîntrerupt în fiecare zi. Un exercițiu foarte bun pentru suflet, pentru pacea minții, pentru a visa în largul inimii. Acum, pentru că au venit zilele călduroase de vară, chiar dacă sîntem încă în luna mai, vă îndemn să găsiți ocazia să vă plimbați din cînd în cînd desculți prin roua dimineții. S-a scris multă poezie legată de rouă și de a fi desculț în iarbă, însă nu pentru a trezi poezia sufletului vă îndemn să mergeți prin rouă, ci pentru tămăduirea lui.

Atingeți pămîntul cu tălpile goale și bucurați-vă de fiecare senzație pe care o veți simți. Bucurați-vă de gîdilăturile firelor de iarbă, de micile înțepături ale pietricelelor mai ascuțite, de praful drumurilor de țară, a căror atingere poate fi uneori mai fină decît a celui mai moale covor de lînă. Nu vă mai feriți atît să nu vă murdăriți pielea cu praf și pămînt. Este de preferat să vă murdăriți mîînile cu țărînă decît sufletul cu vorbe și gînduri urîte. Îndrăzniți și lăsați ca măcar mîinile și tălpile să mai atingă pămîntul direct din cînd în cînd. Trupul nostru are nevoie să atingă pămîntul, să lăsăm astfel să se ducă în țărînă greutățile din suflet, stresurile minții, tensiunile mușchilor. Dacă nu aveți de plivit o gradină de zarzavat sau de flori, măcar jucați-vă cu ceva pămînt, doar cît să vă amintiți de copilărie, să faceți un castel sau un zid, un șanț sau un baraj. Îmi amintesc de cînd eram copil ce ne mai plăcea după cîte o ploaie să alergăm prin bălți să ne stropim, să ne bălăcim. să facem șanțuri sau baraje ca și cum am fi amenajat curgerea unui fluviu. Da, e drept că trebuie să trăiești la țară pentru a face toate acestea, dar nu găsiți o scuză în faptul că sînteți orășeni. Soluții pentru toate cele enumerate mai sus se găsesc și pentru cei care locuiesc în oraș. Totul este să vă doriți să reveniți în contact direct cu pămîntul măcar din cînd în cînd. Merită, beneficiile sînt nenumărate!

Mizînd mereu doar pe bunătate și corectitudine, pe încredere și bunăvoință este posibil să nu reușești mare lucru în viață, însă eu am mizat și voi miza mereu pe bunătate, încredere și bunăvoință.

Unii sînt capabili să ierte, însă cu adevărat de admirat sînt cei care nu au ce să ierte! Cînd se pune problema iertării aceasta înseamnă că cineva te-a rănit, însă atunci cînd simți că nimeni și nimic nu te poate răni, atunci nu ai ce să ierți. Atît timp cît „rănile” din sufletul tău dispar mai repede decît urma lăsată de o furnică pe pielea unui elefant nu mai ai nevoie să ierți pentru că pînă să apuci să zici cuvîntul „iert” deja nu mai este nimic de iertat. Cît de mare trebuie să-ți fie sufletul pentru ca nimeni și nimic să nu ți-l rănească vreodată!?

Oricît de multe ați ajunge să realizați în viață nu vă pierdeți identitatea sufletului, amintiți-vă mereu de ceea ce erați înainte de a ajunge să vă identificați cu realizările voastre. Cine și cum erați înainte de a avea o profesie, o relație, copii ș.a.m.d. Mulți oameni se lasă furați de ceea ce ajung să realizeze în viață și uită de ei înșiși. Cu cît este mai adîncă această uitare cu atît crește riscul de a vă îmbolnăvi și de a vă pierde bucuria de a trăi. Cînd boli grave au ajuns să vă invadeze, prima regulă este să vă amintiți de voi înșivă, de ceea ce erați înainte de a avea o profesie, o relație, copii ș.a.m.d. Este ceva minunat să trăiești pentru ceilalți, pentru a fi de folos celorlalți, însă pentru a putea face aceasta cît mai bine trebuie totodată să trăiești și pentru tine, îți trebuie timp pentru propriul suflet. Merită să vă spuneți din cînd în cînd: „dacă ar dipărea acum tot ceea ce am realizat în ultima vreme ce ar mai rămîne din mine? cine sau ce aș mai fi?” Ca să și glumim puțin, cred că ne-ar fi prins bine un buton de RESET, să putem reveni la setările din suflet atunci cînd simțim că ne-am îndepărtat prea mult de el.

Ați trăit vreodată sentimentul profund de sfințenie? Ați simțit vreodată ceva special în sufletul vostru, apropiindu-vă de o biserică sau de un loc sfînt? Cunoașteți starea aceea de sacru care vă umple de frumusețe, măreție și semerenie? Dacă da, atunci e foarte bine, dacă nu, merită să vă propuneți să aveți parte și de o astfel de experiență și vizitați cîteva locuri sfinte pînă cînd se va declanșa lăuntric starea de sacralitate.

Acum mă adresez celor care au simțit măcar odată în viața lor acest sentiment profund de sacralitate. Dacă știți ce înseamnă starea de sfințenie trăită în apropierea sau în interiorul unui templu, atunci eu vă spun că trebuie să vă propuneți să o trăiți și de fiecare dată cînd vă apropiați de un om. Nu este omul un templu? Nu este locuitorul templului însuși Dumnezeu? Nu există în fiecare om o scînteie divină? Orice om este purtător de Dumnezeu. Apropiați-vă de orice om ca de cel mai sfînt loc. Dacă Dumnezeu poate fi prezent într-o piatră, la urma urmei orice templu este făcut de obicei din pietre, atunci cu atît mai mult EL este prezent într-un om, în sufletul lui viu. Poate fi unul din cele mai grele exerciții, să simțiți în preajma fiecărui om o stare de sfințenie, dar merită să-l realizați pentru că beneficiile lui sînt foarte mari. Apropiați-vă de fiecare om ca de un templu. Priviți cu transfigurare orice om sau cel puțin pe cei care vă sînt dragi, urmăriți să simțiți că în mod misterios Dumnezeu este prezent în omul din fața voastră și totodată în voi înșivă.

În general, extremele se atrag și se succed cu ușurință la majoritatea oamenilor. Acum ești într-o stare de euforie și în mai puțin de cîteva clipe ajungi în starea opusă. Viteza trecerii de la o stare bună la una rea este foarte mare, însă  cînd trecerea este inversă, de la o stare rea la una bună, viteza este mai mică! De preferat să fie invers. Calitatea unui suflet mare se vede și prin această inversare a vitezelor de tranziție între stări. Cu cît treci mai repede de la o stare rea la una bună și mai încet de la o stare bună la una rea, cu atît ai un suflet mai mare și mai sănătos. Folosiți-vă de toată puterea de autocontrol pentru a întîrzia dispariția unei stări bune și grăbiți cît puteți dispariția unei stări proaste.

Calitatea unui suflet mare și sănătos se mai vede și din modul în care vorbiți despre ceilalți. Ideal ar fi să nu judecăm pe nimeni și să nu vorbim despre cum sînt și ce fac ceilalți, însă așa ceva este un ideal greu de atins. Dacă este totuși să vorbim despre ceilalți, atunci să vorbim cu măsură și pe cît posibil numai de bine. Un suflet mare este reținut în a vorbi de rău pe cineva chiar și atunci cînd ceea ce are de spus este adevărat și drept. Un suflet nobil nu va vorbi despre defectele sau greșelile cuiva decît dacă este absolut necesar. Un suflet mare vorbește încurajator despre calitățile altui om, însă atunci cînd starea i se schimbă el nu trece în extrema cealaltă și începe să-l bălăcărească. Un suflet nobil se recunoaște și prin abținerea de la a vorbi de rău, mai ales pe cineva pe care, cu puțin timp înainte, l-ai apreciat. Fiți suflete mari și sănătoase!

Vă doresc tuturor pe această cale să aveți parte de cele mai frumoase trăiri spirituale cu ocazia celei mai importante sărbători a creștinătății – Învierea Domnului. În primul rînd să vă luminați casele și sufletele. În al doilea rînd să iubiți și să vă iubiți așa cum Mîntuitorul ne-a iubit și ne iubește, iar în al treilea rînd să fiți mereu plini de pace, pentru a se vedea că sîntem oameni responsabili și de încredere, care știu să aibă grijă de un dar prețios. Iisus ne-a lăsat nouă pacea lui. O mai aveți? Ați avut grijă de ea? Sper din tot sufletul că da.

Sărbători vii și luminoase vă doresc!