Lună: octombrie 2013

Este bine ca din cînd în cînd să ne facem timp pentru a nu gîndi.

Simți că nu gîndești doar atunci cînd ceea ce faci, faci cu pasiune, cu suflet, cu bucurie! Însă în orice altă situație mintea este foarte solicitată pentru a crea comptaibilitatea cu ceea ce faci, pentru a susține tot ceea ce este necesar în îndeplinirea sarcinilor pe care le faci din obligație și nu din plăcere. Astfel, mintea ajunge să fie suprasolicitată și este necesar să o odihnim din cînd în cînd. Modalitatea prin care o putem odihni este să ne găsim o activitate care să fie eventual destul de diferită de profesia pe care o avem și căreia să-i acordăm cu bucurie atenția necesară. Este de preferat să fie o activitate în care mintea să nu aibă un rol prea important. Este necesară o activitate în care să ne implicăm mai mult cu trupul și cu sufletul și să fie totuși o activitate creatoare. A merge la o bere cu prietenii, a privi la televizor, a ieși la o bîrfă nu sînt activitățile cele mai recomandate pentru a ne odihni mintea.

Ne odihnim cu adevărat mintea și îi asigurăm o stare de sănătate timp îndelungat, dacă avem o sferă de activități ceva mai largă. Cu cît avem mai puține direcții în care ne folosim mintea, cu atît devenim mai predispuși în timp la bolile degenerative ale sistemului nervos. Bărbații sînt mai predispuși la bolile degenerative ale sistemului nervos decît femeile. Bărbații au o  sferă de activități mai îngustă decît femeile, bărbații au atenția focalizată pe mult mai puține lucruri decît femeile. Femeile au adeseori un serviciu, care nu este neapărat o expresie a pasiunii lor, iar pe lîngă acel serviciu au în grijă și toate cele legate de familie, de casă, de copii și ele știu să facă separarea acestor preocupări între ele. Femeile acordă atenție și trupului și sufletului mult mai mult decît o fac bărbații și aceste obiceiuri se pare că le protejează împotriva bolilor degenerative ale sistemului nervos.

Recomandarea mea este să ne găsim modalități recreative cu adevărat creative, activități în care mintea să fie pe plan secundar, iar trupul și/sau sufletul să joace un rol important în realizarea acestora pentru ca astfel să ne odihnim mintea și să o păstrăm sănătoasă. Mult succes!

Vă invit pe toți să trecem la o mai bună transpunere în viața de zi cu zi a iubirii. Să trecem de la gînduri la vorbe și de la vorbe la fapte! Chiar dacă mă credeți idealist sau chiar utopic, am ferma convingere că, dacă am începe să ne manifestăm cu mai multă iubire, am reuși să transformăm țara și poate chiar întreaga lume. Nu ne costă nimic, nu ne trebuie capital străin sau autohton, nu ne trebuie avize sau cine știe ce autorizații, ne trebuie doar o atitudine interioară bazată pe suflet, pe iubire, pe compasiune, pe înțelegere și pe respect reciproc, pe omenie, pe ceea ce avem mai înalt și uman în noi. Este suficient să începem prin a fi mai atenți cu exprimarea iubirii față de cei apropiați, față de frați și surori, față de vecini, față de prieteni și să ajungem să ne exprimăm cu iubire pînă și față de colegii de serviciu, față de cei pe care îi întîlnim pe stradă, față de cei pe care îi privim la televizor, îi ascultăm la radio sau îi întîlnim pe internet – față de toți.

Exceptînd perioadele în care sînt îndrăgostiți, chiar și între doi iubiți faptele iubirii, cuvintele iubirii, gesturile iubirii sînt cam rare. Eu cred că dacă am înmulți gesturile iubirii, cuvintele iubirii, faptele iubirii, gîndurile pline de iubire am reuși să ne tranformăm pe noi și pe ceilalți, am reuși să devenim extrem de bogați. Ar fi țara plină de turiști pentru că toți ar vrea să vină să simtă pe pielea lor un climat de iubire, să respire un aer îmbogățit de tandrețe și compasiune, de sinceritate și dăruire sau cel puțin de respect și omenie.

Concret, vă propun ca măcar în fiecare duminică să fim mult mai atenți în exprimarea iubirii. Să fim darnici în gesturi de tandrețe, în cuvinte frumoase, în fapte pline de iubire. Măcar duminica să dăruim celorlalți mai multă înțelegere, să evităm orice supărare, orice cuvînt urît, orice reproș. În această zi a iubirii să urmărim să iertăm și să cerem iertare.

Și mai concret, vă propun să vă cumpărați un caiet și în fiecare duminică să scrieți în el o declarație de dragoste  față de Dumnezeu. Dacă în vreo duminică nu simțiți să scrieți nimic, nu aveți nici un cuvînt e suficient să scrieți doar „te iubesc!” sau să desenați o inimă sau să vărsați o lacrimă și să semnați sub ea. Spuneți-i cum simțiți dragostea față de EL. De asemenea, dacă vă este greu să exprimați în mod direct o declarație de dragoste față de un anumit om, atunci scrieti-o în caiet fără să fie nevoie ca el să ajungă să citească ceea ce ați scris. Chiar este un exercițiu foarte valoros să scrieți aceste declarații de iubire. Spuneți părinților, fraților și surorilor voastre că îi iubiți. Facem prea rar acest lucru!

Haideți să facem ca într-adevăr măcar ziua de duminică să devină ziua iubirii, ziua iertării, ziua în care să ne îmbrăcăm sufletul în hainele cele mai frumoase, să le îmbăiem în iubire, să le îmbrăcăm în cuvinte de dragoste, în gesturi de tandrețe, să fim cu adevărat iubitori, buni și frumoși! Să trecem la fapte! Voi relua acest articol de-acum în fiecare duminică în care voi avea acces la internet. Răspîndiți-l și voi … să începem o revoluție a iubirii!

Mici sau mari, late sau lunguiețe, netede sau crețe frunzele ne pot învăța o mulțime de lucruri folositoare în arta de a trăi. În primul rînd ne pot învăța să fim recunoscători. Ele ne oferă în fiecare moment al vieții lor motive pentru a le fi recunoscători. Este foarte important pentru fiecare dintre noi să învățăm să fim recunoscători, să mulțumim pentru ceea ce primim, iar frunzele ne oferă foarte multe ocazii de a mulțumi. Frunzele ne încîntă sufletele primăvara, cînd încep să crească și să împodobească copacii, bucurîndu-ne ochii, luminîndu-ne fața. Le-ați mulțumit vreodată pentru lumina din suflet pe care v-au adus-o? Apoi ne umbresc și ne oferă adăpost în zilele fierbinți de vară, alteori ne adăpostim sub ele de stropii unei ploi fugare. Le-am mulțumit vreodată pentru protecția pe care ne-au oferit-o? Toamna ne fac melancolia mai dulce, mai frumoasa prin coloritul lor superb si ne învață să murim frumos, să facem ca pînă și moartea noastră să fie ceva frumos pentru ceilalți!

Cea mai grea lecție pe care ne-o oferă frunzele este să învățăm să trăim în lumină, aspirînd mereu la lumină, hrănindu-ne cu lumină! Fiecare plantă caută într-un fel sau altul să se înalțe în căutarea luminii. Asemenea lor, sufletele noastre ar trebui să se înalțe mereu în căutarea luminii și ceea ce facem să facem mereu la lumină și cu lumină. Hrănindu-ne cu lumină să oferim lumii gînduri luminoase, gînduri care să suțină și să preamărească viața. Frunzele consumă dioxidul de carbon din atmosferă și cu ajutorul luminii îl transformă în oxigenul atît de necesar vieții regnului animal, din care, într-o măsură mai mare sau mai mică, facem cu toții parte. Asemenea frunzelor, preluînd din sfera noesică a umanității gîndurile întunecate, să le transformăm apoi cu ajutorul luminii în gînduri dătătoare de viață, de încredere, de bunătate.

Insignifiante, frunzele își trăiesc scurta viață mereu în lumină, mereu dăruind!

Analogii mai mult sau mai puțin comice putem face între cele cinci simțuri clasice pe care le cunoaștem cu toții și cele cinci simțuri mai puțin conștientizate ca atare evidențiate și caracterizate de către mine în articolul precedent.

Astfel, bunul simț l-aș asocia cu simțul gust. Cine este de bun gust cam în tot ce face este totodată și plin de bun simț. Simțul umorului l-aș asocia cu simțul văz, pentru că și văzul și umorul au în comun lumina; simțul umorului ne aduce o lumină aparte. Simțul răspunderii l-aș asocia cu simțul miros, pentru că cel care are răspundere se fereste de lucrurile care nu-i miros a bine. Simțul măsurii l-aș asocia cu simțul tactil, cel care este cumpătat știe să atingă lucrurile și să se lase atins de ele cu tandrețe și blîndețe. Și, în sfîrșit, simțul datoriei l-aș asocia cu simțul auz, pentru că doar cine știe să asculte poate fi un om care își îndeplinește cu sfințenie îndatoririle. Sper ca v-am făcut să zîmbiți, măcar un pic!

Cel mai bun simț este … bunul simț.

Cel mai agreabil simț este … simțul umorului.

Cel mai apreciat simț este … simțul răspunderii.

Cel mai necesar simț este … simțul măsurii.

Cel mai civic simț este … simțul datoriei.

Visătorul este poate printre cei mai fericiți oameni. Cel care crede în visele sale, cel care își menține mereu atenția îndreptată către un vis, prin meandrele vieții își găsește mai ușor calea către fericire. Desigur, chiar dacă visul nu va fi niciodată atins, el tot ne va arăta calea cea bună și ne va salva de la rătăcire, așa cum Steaua Polară ne ghidează pe cărările lumii fără a o atinge vreodată. Un vis profund, un vis în care să credem cu multă tărie este cea mai bună variantă pentru a da sens vieții, pentru a ne menține mereu într-o expansiune a cunoașterii, pentru a fi fericiți și mai ales pentru a fi cu adevărat de folos celorlalți.

Sînt tot mai rari visătorii, iar cei care sînt cu adevărat visători se recunosc și prin faptul că ei devin pentru mulți din jurul lor un fel de izvor de însuflețire, o sursă de inspirație, de optimism sau cel puțin de încurajare. Un visător autentic strălucește! El devine un fel de lumină către care se îndreaptă sufletele confuze, firave, plăpînde, așa cum noaptea – rătăciți fiind pe un cîmp sau în pădure – avem tendința să ne îndreptăm către prima lumină pe care o vedem.

Un visător autentic crede în realitatea visului său, crede în posibilitatea de a-și împlini visul, însă nu este deloc tulburat sau necăjit dacă știe că va mai trece ceva timp pînă cînd visul său se va împlini. Uneori doar așteaptă, alteori acționează concret cu multă hotărîre în vederea împlinirii visului său, însă ceea ce manifestă permanent un visător autentic este credința în visul său. El are o convingere profundă că mai devreme su mai tîrziu visul său se va împlini, pentru că el îl vede deja ca realitate.

Un grup de oameni sau chiar un popor prosperă cu adevărat atunci cînd are suficienți visători în mijlocul lui. Ar trebui să avem grijă de cei care au darul de a visa. Astfel de oameni ar trebui să fie remunerați doar pentru că au puterea de a visa cu adevărat. Nu oricine are imaginație este și un visător. Un visător nu dă naștere doar unei mulțimi de gînduri. Acelea sînt simple dorințe. Un visător creează efectiv în mintea lui realitatea pe care o visează. Apoi, prin sufletul său el încarcă creația minții sale, îi dă „substanță”, o însuflețește și cînd reușește să facă aceasta măcar într-o mică măsură, atunci el declanșează o serie de procese de rezonanță, care vor face ulterior ca tot Universul să contribuie la concretizarea acelei realități la care a visat cu putere.

Un visător este un om cu un talent extraordinar. Cu toții am făcut ore de desen la școală, dar numai cei talentați au devenit pictori. Nu oricine are dorințe este considerat un visător. Visătorul are talentul, puterea de a amorsa procesele de rezonanță prin care să atragă susținerea întregului Univers, pentru a face posibilă împlinirea visului său. Nu oricine visează are această putere, de a determina Universul să se miște în direcția materializării visului său! De aceea sînt atît de valoroși visătorii!

Un visător este un om fericit, un om împlinit chiar dacă nu va avea niciodată nimic mai mult în afară de visul său.

Poți spune că ești un visător? Dacă da, care este visul tău? Acum la ce visezi?