La mulți ani fericiți vă doresc tuturor. Un An Nou plin de surprize plăcute!
Lună: decembrie 2013
Vă invit pe toți să trecem la o mai bună transpunere în viața de zi cu zi a iubirii. Să trecem de la gînduri la vorbe și de la vorbe la fapte! Chiar dacă mă credeți idealist sau chiar utopic, am ferma convingere că, dacă am începe să ne manifestăm cu mai multă iubire, am reuși să transformăm țara și poate chiar întreaga lume. Nu ne costă nimic, nu ne trebuie capital străin sau autohton, nu ne trebuie avize sau cine știe ce autorizații, ne trebuie doar o atitudine interioară bazată pe suflet, pe iubire, pe compasiune, pe înțelegere și pe respect reciproc, pe omenie, pe ceea ce avem mai înalt și uman în noi. Este suficient să începem prin a fi mai atenți cu exprimarea iubirii față de cei apropiați, față de frați și surori, față de vecini, față de prieteni și să ajungem să ne exprimăm cu iubire pînă și față de colegii de serviciu, față de cei pe care îi întîlnim pe stradă, față de cei pe care îi privim la televizor, îi ascultăm la radio sau îi întîlnim pe internet – față de toți.
Exceptînd perioadele în care sînt îndrăgostiți, chiar și între doi iubiți faptele iubirii, cuvintele iubirii, gesturile iubirii sînt cam rare. Eu cred că dacă am înmulți gesturile iubirii, cuvintele iubirii, faptele iubirii, gîndurile pline de iubire am reuși să ne tranformăm pe noi și pe ceilalți, am reuși să devenim extrem de bogați. Ar fi țara plină de turiști pentru că toți ar vrea să vină să simtă pe pielea lor un climat de iubire, să respire un aer îmbogățit de tandrețe și compasiune, de sinceritate și dăruire sau cel puțin de respect și omenie.
Concret, vă propun ca măcar în fiecare duminică să fim mult mai atenți în exprimarea iubirii. Să fim darnici în gesturi de tandrețe, în cuvinte frumoase, în fapte pline de iubire. Măcar duminica să dăruim celorlalți mai multă înțelegere, să evităm orice supărare, orice cuvînt urît, orice reproș. În această zi a iubirii să urmărim să iertăm și să cerem iertare.
Și mai concret, vă propun să vă cumpărați un caiet și în fiecare duminică să scrieți în el o declarație de dragoste față de Dumnezeu. Dacă în vreo duminică nu simțiți să scrieți nimic, nu aveți nici un cuvînt e suficient să scrieți doar „te iubesc!” sau să desenați o inimă sau să vărsați o lacrimă și să semnați sub ea. Spuneți-i cum simțiți dragostea față de EL. De asemenea, dacă vă este greu să exprimați în mod direct o declarație de dragoste față de un anumit om, atunci scrieti-o în caiet fără să fie nevoie ca el să ajungă să citească ceea ce ați scris. Chiar este un exercițiu foarte valoros să scrieți aceste declarații de iubire. Spuneți părinților, fraților și surorilor voastre că îi iubiți. Facem prea rar acest lucru!
Haideți să facem ca într-adevăr măcar ziua de duminică să devină ziua iubirii, ziua iertării, ziua în care să ne îmbrăcăm sufletul în hainele cele mai frumoase, să le îmbăiem în iubire, să le îmbrăcăm în cuvinte de dragoste, în gesturi de tandrețe, să fim cu adevărat iubitori, buni și frumoși! Să trecem la fapte! Voi relua acest articol de-acum în fiecare duminică în care voi avea acces la internet. Răspîndiți-l și voi … să începem o revoluție a iubirii!
Iubirea se spune că perturbă percepția și gîndirea, însă nici mintea nu se lasă mai prejos și poate perturba foarte mult exprimarea liberă și naturală a iubirii. Mintea poate îngreuna manifestarea iubirii, fie prin reprimarea ei, fie prin impunerea unor condiții foarte grele în care să se desfășoare. Mintea nu vrea să pară tot timpul un fel de „Gică-Contra” în ceea ce privește iubirea, adeseori spune: „Da, e minunată iubirea! Ce bine că te-ai îndrăgostit, dar pentru ca această iubire să se poată exprima este necesar să fie îndeplinite mai întîi cîteva mici-mari condiții.” Pînă la un punct este normal să fie așa, însă mintea a creat și concepte foarte nesănătoase pentru suflet în ceea ce privește iubirea. Unul dintre acestea este cel al „sufletului pereche”. Nu mai știm exact cînd și cum mintea a creat o poveste despre faptul că fiecare om ar avea doar o jumătate de suflet și că, pentru a se desăvîrși, ar avea nevoie să-și găsească cealaltă jumătate. Din cîte știu, această povestioară ne parvine de la scriitorul grec Aristofan. Vreau să înțelegeți că această idee a jumătăților de suflet și a așa-zisului „suflet pereche” chiar nu este altceva decît o poveste, o poveste romantică în felul ei, însă doar o poveste și nimic mai mult!
Fiecare om are sufletul întreg, fiecare om se poate desăvîrși prin sine însuși cu ajutorul lui Dumnezeu. Fiecare om are tot ceea ce îi trebuie pentru a fi întreg, pentru a fi capabil să se bucure în inima lui de tot și de toate. Dacă ne referim la mitul Facerii din Biblie, chiar și aici se spune că Eva a fost făcută dintr-o coastă a lui Adam. Dumnezeu nu i-a luat lui Adam o parte a sufletului ca să o creeze pe Eva, i-a luat doar o coastă! Eva și-a primit sufletul, ca și Adam, de la Dumnezeu. Și a primit un suflet întreg și la fel cu al lui Adam. Ceea ce ne diferențiază este trupul și mintea, dar sufletul ne este la fel.
În procesul evolutiv avem nevoie unii de ceilalți. Nimic nu ne ajută mai mult decît să relaționăm între noi, însă cel mai adesea ajungem să depindem unii de ceilalți, ajungem să credem că pentru a fi întregi trebuie să ne găsim jumătatea. Nimic mai fals. În realitate, astfel de gînduri dăunează cel mai mult sufletului și dacă ajungem la dependență și chiar la credințe puternice cum că am fi incompleți, vom avea apoi de parcurs un lung proces de vindecare și de redeșteptare. Lucrurile stau cam așa! Sîntem suflete mult îngropate în materie, cu multe din potențialități adormite. Așa cum sîntem acum este adevărat că nu sîntem nici pe departe întregi, nu avem senzația că sîntem una cu totul, nu simțim în noi înșine plenitudinea bucuriei și chiar avem o mare nevoie de a fi împreună cu ceilalți, de a fi iubiți și apreciați. Ceea ce se cere însă de la noi este ca ceea ce trezește prezența cuiva în sufletul nostru, să fim capabili ulterior să trezim singuri și să permanentizăm acea calitate. De exemplu, cineva cu care ajungi să interacționezi sau chiar să ai o relație, îți poate trezi generozitatea. De felul tău ești cam zgîrcit, dar în prezența acelei persoane devii dintr-odată mai generos. Dacă începe să-ți placă să fii generos, vei ajunge să tragi concluzia că trebuie neapărat să ai acea persoană lîngă tine pentru a putea fi generos. Este o condiționare pe care mintea o face imediat, pentru că este calea cea mai ușoară. Așa se ajunge la dependență și începem să ne dăunăm unul altuia. Calea corectă este ca după ce cineva ne-a arătat prin simpla sa prezență ce înseamnă să fii generos, să începem să fim generoși prin noi înșine și dacă altceva nu mai are ce să ne învețe, relația cu acea persoană se va încheia frumos și vom merge mai departe către următoarele lecții ale vieții. Fiecare om ne arată doar calea pe care trebuie ulterior să o parcurgem singuri. Unele lucruri se învață mai ușor, altele mai greu. Pentru a învăța unele lucruri unii rămîn în viața noastră un timp scurt, alții pentru un timp mai lung. Sîntem aici pentru a ne învăța unii pe ceilalți să ne trezim sufletele și cel mai ușor învățăm aceasta prin iubire și prin relațiile pe care le avem. Chiar dacă transformările implică și multă suferință, iubirea și relațiile rămîn cea mai simplă cale de a ne trezi sufletele. Totul e să nu ne complacem în dependență și stagnare.
Unele lucruri pe care trebuie să le învățăm sînt foarte adînci, și pentru acele lucruri avem nevoie lîngă noi de oameni cu adevărat potriviți. De regulă, cele mai adînci potențialități ale sufletului ni le poate trezi prezența unui singur alt om în viața noastră. Însă acela nu ne este sufletul pereche, este doar sufletul potrivit, care să ne arate calea către ceea ce sîntem ca întreg, ceea ce sîntem prin noi înșine. Gabriel Garcia Marquez spunea foarte frumos și concis despre toate acestea în felul următor: „Te iubesc nu pentru ceea ce ești, ci pentru ceea ce sînt, cînd sînt cu tine!” După ce cineva care ne iubește ne arată ceea ce sîntem cu adevărat, trebuie să învățăm să fim așa cum ne face celălalt să fim, în mod independent de iubirea sau de prezența lui în viața noastră. Aceasta este ceea ce ni se cere și aceasta este calea de a ne trezi sufletele, pentru a le reda toată măreția cu care au fost înzestrate dintru început. Pentru aceasta alegem să relaționăm, să trăim împreună, pentru a ne ajuta unii pe ceilalți și mai ales pentru a ne bucura împreună!
În ceea ce privește iubirea, mintea a creat de-a lungul timpului fantezii care de care mai uimitoare, care de care mai frumoase, care de care mai inspirate. Oameni cu o mare măiestrie în mînuirea cuvintelor au exprimat iubirea în fel și chip. Poeții, sfinții, filosofii, psihologii, psihiatrii și neurologii nu s-au lăsat pînă cînd nu au analizat din toate punctele de vedere posibile iubirea. Cu toate acestea, fiecare om este în fața iubirii complet dezarmat. Cu toate că tînjim întruna după iubire, cînd ne apare în cale ne găsește mereu nepregătiți. Iubirea, ca și sentiment, provine dintr-un loc care se află dincolo de granițele minții. Iubirea nu este ceea ce gîndești și nu are nevoie de gînduri sau cuvinte pentru a se putea manifesta și exprima. Iubirea este ceea ce ești!. Însă relațiile de iubire au nevoie de gînduri și de cuvinte pentru a se putea forma și consolida. Într-o relație nu este suficientă iubirea. Este necesară și exprimarea iubirii, iar exprimarea iubirii presupune să ne folosim mintea – mintea năstrușnica! De aici încep cu adevărat problemele. Dacă am reuși să ne mutăm dincolo de minte, să trăim prin intermediul acelei conștiințe care nu se bazează pe gînduri și cuvinte, pe spațiu-timp, ar fi suficient să iubim!
Cînd mintea încearcă să cuprindă iubirea, fie are tendința de a exagera și de a proiecta asupra iubirii propriile sale fantezii abracadabrante, fie o minimizează și îi întoarce spatele. Cînd ne îndrăgostim devenim cu toții poeți sau cel puțin cititori de poezie! Căutăm cuvintele cele mai inspirate care au fost scrise vreodată pentru a ne declara iubirea. Intrăm într-un proces de transfigurare, adică de înfrumusețare a realității și pînă la un punct este minunat că se petrece astfel, însă dacă acest proces de transfigurare în care este implicată mintea, depășeșete o anumită limită, el devine dăunător pentru iubire și, mai ales, pentru relație. De exemplu, un îndrăgostit poate să înceapă să-și declare iubirea într-un mod ideal, folosind cuvinte meșteșugite, adunate cu trudă din cărțile scrise de-a lungul sutelor de ani. Cînd primești o declarație de iubire în care ești descris în așa fel încît nu te mai recunoști deloc, oricît de măgulitoare ar fi descrierea, dacă în tine nu este deja aprinsă cu aceeași intensitate flacăra iubirii, ai tendința să te retragi. Prima lecție pe care trebuie să o învățăm în iubire este să fim cît mai naturali, să ne exprimăm cît mai natural, să facem declarații cît mai frumoase, dar fără să ne îndepărtăm prea mult de realitate.
Mintea are tendința să exagereze foarte mult în iubire, să facă sau să promită lucruri nebunești, care în loc să consolideze o relație o pot distruge. Pentru a avea relații fericite, pe lîngă iubire avem nevoie și de o anumită măiestrie în exprimarea iubirii. Iubirea ne este dată, exprimarea iubirii trebuie educată!
Spațiul și timpul au încă multe mistere pentru noi oamenii. Ca ființe create existăm în spațiu și timp, iar spațiul și timpul ne influențează așa cum ne înfluențează gravitația sau o altă forță în al cărei cîmp ne aflăm. Spațiul și timpul nu sînt aspecte exterioare, absolute sau relative, nu sînt doar niște concepte subiective. Spațiul și timpul formează efectiv substratul substanțial al ființei noastre și totodată al întregului Univers.Tot ceea ce există ca formă, există în spațiu și timp, iar spațiul și timpul își exercită o influență continuă asupra a tot ceea ce există ca formă.
Gîndurile și stările noastre nu numai că sînt înfluențate de spațiu-timp, ele sînt chiar create de spațiu-timp. În interiorul ființei noastre spațiul și timpul se comportă altfel decît în lumea exterioară, obiectivă. Faptul că timpul și spațiul sînt percepute foarte diferit în funcție de starea în care ne aflăm, m-a făcut să înțeleg treptat ca aici nu este vorba doar de o percepție subiectivă. Spațiul și timpul nu sînt percepute în mod diferit în funcție de starea în care ne aflăm, ci spațiul și timpul ne creează stările pe care le avem în funcție de modul în care interacționează între ele la nivelul propriei ființe. Astfel, bucuria și tristețea nu reprezintă decît o modalitate aparte de manifestare a continuumului spațiu-timp în ființa noastră. Cînd sîntem fericiți, spațiul se dilată, avem senzația că avem foarte mult spațiu, că sîntem foarte mari, că ajungem cu capul pînă la nori, că putem prinde cu mîna luna și stelele, că putem îmbrațișa Soarele și Cerul întreg. Timpul, dimpotrivă, pare că dispare cu totul atunci cînd sîntem fericiți. Trecutul și viitorul se estompează, totul se reduce la o clipă, la momentul prezent. Așa se petrece cu timpul și spațiul cînd sîntem fericiți – spațiul se dilată, timpul se suspendă! Cînd sîntem triști, avem foarte mult timp și foarte puțin spațiu. Tristețea ne face să cădem adînc în trecut, să ne agățăm de un viitor cît mai îndepărtat. Tristețea crează sau este creată de prea mult timp și de prea puțin spațiu. Cînd sîntem triști vrem să ne închidem în noi, să ne contractăm, să devenim cît mai mici. Chiar și trupul se gîrbovește și are tendința de a ocupa cît mai puțin spațiu, de a se deplasa cît mai puțin atuncî cînd sîntem triști.
Pornind de la aceste observații putem înțelege mecanismele subtile care există între spațiu și timp și să găsim acea proporție de spațiu-timp care să ne asigure starea sufletească dorită. Ca și aplicație practică este bine să știm că bucuria va fi menținută atît timp cît lăsăm sufletul să se expansioneze, să crească, să acopere spații din ce în ce mai vaste, simultan cu o conștientizare din ce în ce mai profundă a clipei, a momentului prezent, a timpului ca eternitate. Tristețea poate fi combătută prin crearea de spațiu. Aduceți mai mult spațiu în suflet și tristețea se va diminua sau poate chiar va pleca. Cînd sînteți triști nu vă închideți în casă, ieșiți la plimbare, călătoriți, mergeți pe un vîrf de deal sau de munte și cuprindeți orizontul întreg în îmbrațișarea privirii. Cu cît veți aduce mai mult spațiu în suflet cu atît se va diminua mai repede starea de tristețe, indiferent de ceea ce a cauzat-o. Cu cît crește spațiul din noi, cu atît mișcarea timpului, între trecut și viitor se estompează, și cu cît se mișcă mai încet timpul, cu atît simțim mai bine eternitatea și fericirea care o însoțește mereu.
Bucuria și tristețea sînt doar o problemă de spațiu-timp!
Știu că am scris mai puțin în ultima vreme. Unii ați privit îndelung după cîteva rînduri noi, după cîteva gînduri calde, care să vă trezească emoții hrănitoare. Îmi cer iertare, am fost cam prins de o lucrare sau poate chiar două-trei. De vreo lună și jumătate pregătesc o nouă carte, care sper să vadă lumina tiparului pînă cel tîrziu la primăvară. După ce am publicat ”Arta de a muri” în martie 2007, timp de vreo șase ani am crezut că nu voi mai scrie nimic în afară de articolele pentru acest blog. Cu toate acestea lucrurile au decurs în așa fel încît inima mi-a dat ghes să mai scriu o carte, care să conțină tocmai articolele acestui blog. Pentru cei mai tradiționaliști, pentru cei care încă nu pot renunța la bucuria de a simți o carte în mînă, atunci cînd vor să citească, am simțit că merită să lucrez la această carte.
Recitind tot ce am scris în ultimii șase ani, m-am reîntîlnit cu mine însumi și inevitabil am trecut printr-o serie de transformări, de conștientizări, de alchimizări. Toate acestea m-au ținut un pic mai departe de blog. Acum nu promit că voi scrie mai des. Voi scrie cînd voi simți că am ceva de spus, așa cum am simțit acum să vă împărtășesc din sufletul meu, să vă povestesc despre cîteva din preocupările mele. Vă îmbrățișez, vă aștept cu drag în fiecare duminică și chiar în fiecare zi, dacă se poate, la Faptele iubirii. Merită să vă asumați mai mult decît simpla lecturare a unui articol despre „Faptele iubirii”!