Lună: ianuarie 2014

În Evanghelia lui Toma, text apocrif, Iisus spune: „Veți ști că Dumnezeu lucrează în voi atunci când veți simți în același timp o mișcare și un repaus.” În repaus se află sursa mișcării. Rădăcinile puterii se află în repaus.

În „Tao te King” se spune: „Fiți cu totul fără de dorințe și mențineți-vă într-o pace profundă. După o viguroasă înflorire orice lucru revine la obârșia sa. Această întoarcere la obârșie este repausul. Repaus e întoarcerea la viață.” (XVI)

După ce am lăsat să înflorească toate dorințele și poftele noastre vom ajunge să simțim o nostalgie a stabilității. „Fiul risipitor” vrea să se întoarcă acasă. Însă, pentru unii rătăcirea a fost atât de lungă încât au uitat chiar și faptul că au plecat de undeva și o angoasă teribilă le macină sufletul: „oare de unde am plecat?” – se întreabă ei de dimineața până seara și de seara până dimineața. Inconștient, fiecare om simte nevoia de liniște și echilibru, nevoie transpusă de-a lungul timpului în tot felul de forme sociale, de ideologii și dogme. Liniștea sau repausul spre care tânjim se identifică cu originea ființei. Pentru foarte mulți liniștea și armonia cea mai înaltă înseamnă a fi din nou în locul în care s-au născut, împreună cu părinții lor. Dar originea ființei nu este familia și astfel, nostalgia stabilității continuă să-și facă simțită prezența. Repausul este sursa tuturor mișcărilor. Din el provin toate și în el se vor întoarce toate după ce vor ajunge la maxima înflorire. Repausul este casa spre care tânjim fără să știm.

Dincolo de aceste inflexiuni poetice, valoarea spirituală a repausului rămâne încă învăluită în mister. Să simți în tine, în același timp, un repaus și o mișcare este în primul rând un paradox. Și când vrei să înțelegi cu ajutorul minții obișnuite paradoxurile, nu te alegi decât cu o durere de cap.

În „Tao te King” se afirmă faptul că mișcarea și repausul sunt polii unui întreg, tot așa cum plinul și golul sunt aspectele opuse și complementare ale întregului. Dacă ideea de gol ne pune întotdeauna în rezonanță cu vidul, cu lipsa, atunci ideea de repaus pentru omul obișnuit înseamnă lene, moleșeală, adică tot ceea ce este mai rău. Trăim într-o societate a omului-acțiune, tot timpul pe drumuri, cu telefon în mașină și la baie și pentru acest tip de societate non-acțiunea pare a fi tot ceea ce este mai rău. Repausul trebuie învățat în mod conștient printr-o integrare volitivă a sa în viața de toate zilele. Nu este vorba să leneviți într-un fotoliu privind la televizor pentru a spune că exersați starea de repaus.

Ce-ar însemna exersarea stării de repaus? Înseamnă a obține pe anumite perioade de timp imobilitatea corpului și a gândurilor. Aproape orice om simte o dorință puternică de a ajunge la repaus. Chiar dacă fiecare are opinia lui personală referitoare la repaus, cu toții se gândesc că va veni un timp când nu vor mai trebui să facă nimic. Acestea sunt extremele prin care trece omul obișnuit, pentru că cel înțelept își dă seama că repausul și mișcarea sunt două aspecte ale realității care nu pot fi separate niciodată complet. Astfel, cel plin de măiestrie învață cum să acționeze și în același timp să fie și în repaus. Ori de câte ori te afli în acțiune trebuie să te simți totodată și în repaus, așa cum se manifestă de altfel și Dumnezeu.

Pentru că am fost obișnuiți să fim doar în acțiune, este necesar ca la început să exersăm starea de repaus prin imobilitatea corpului și a gândirii. Trebuie să rezervăm zilnic un timp pentru a ne opri corpul într-o poziție fixă. Trebuie să exersăm concentrarea gândurilor asupra unui singur obiect. În momentul în care „repausul” va compensa „acțiunea”, se petrece ceva miraculos în întreaga ființă: vom vedea că repausul, liniștea sau calmul continuă să ne cuprindă ființa chiar și în timpul celor mai dinamice acțiuni.

Atît timp cît trăim la nivelul minții nu vom fi niciodată cu adevărat mulțumiți de noi. Reprezentările mentale ale realității sînt goale, lipsite de conținut, de profunzime și nu ne vor da niciodată satisfacția pe care ne-o vor aduce obiectele exterioare. De aceea un om centrat doar în mintea sa va fi mereu și mereu atras în lumea exterioară, va căuta satisfacția, împlinirea în interacțiunea cu obiectele și ființele exterioare. Atunci cînd lumea exterioară va fi dură cu ei și li se va prezenta cu totul altfel decît și-o doresc, vor cădea în depresii, în lumea formelor goale din interiorul propriei minți. Un om care trăiește preponderent doar prin intermediul minții, atunci cînd va fi forțat să se interiorizeze, atunci cînd va rămîne doar cu el însuși, nu va avea altceva la dispoziție decît reprezentările minții, reprezentări care sînt ca un fel de poze ale realității. Fotografia unui măr nu este totuna cu mărul, fotografia iubitei nu este totuna cu iubita! Cînd lucrurile te vor izola de lumea exterioară și vei fi nevoit să rămîi în tine un timp mai îndelungat, vei realiza marea păcăleală a minții, vei realiza că nu-ți vei putea ostoi foamea doar cu fotografia unei mese îmbelșugate. Ca și fumul se vor destrăma imaginile mentale și vei simți că totul este absurd, că viața nu are sens și poți cădea pradă unei depresii adînci dacă nu reușești să găsești din nou ceva în exterior de care să te agăți cu disperare.

Cel care trăiește în inimă are un cu totul alt înțeles al lumii și al lucrurilor. Cel care trăiește în inimă nu are doar reprezentări ale realității, el are trăiri autentice, trăiri care au fost generate în contactul cu lumea exterioară, dar care au crescut și au înflorit în interiorul sufletului. Trăirile sînt vii, trăirile au profunzime, au conținut, au valoare nutritivă. Dacă, la un moment dat,  lumea exterioară ne va izola printr-o conjunctură nefavorabilă de fapte, vom rămîne bucuroși cu trăirile din suflet, nu vom flămînzi, nu ni se va destrăma toată viața, nu vom avea senzația că totul se prăbușește sau că nimic nu mai are sens. Dacă ne-am obișnuit să locuim în inimă și nu în cap, viața ne este mult mai bogată în trăiri interioare, trăiri pe care vom ajunge să le prețuim mai mult decît orice bogății exterioare. O viață interioară bogată în trăiri frumoase, ne poate conduce pînă la realizarea faptului că, sufletul poate fi fericit prin el însuși și nu numai prin ceea ce ajungem să dobîndim în lumea exterioară. Această realizare este punctul de cotitură în trezirea sufletului, este începutul mîntuirii noastre – sufletul poate fi fericit prin el însuși, viața are sens numai dacă îți trezește trăiri interioare pline de viață!

Dacă bogăția interioară nu este formată decît din reprezentări mentale, atunci cînd vom fi forțați să rămînem în noi înșine, ne vom simți săraci, vom flămînzi și disperarea ne va cuprinde sufletul. Dacă bogăția interioară este formată din trăirile inimii, din sentimenele și emoțiile frumoase cărora le-am dat viață și le-am permis să se manifeste, vom simți o satisfacție mare de a rămîne mai des în noi înșine, chiar și fără ca viața să ne forțeze să privim în interior. Și dacă viața exterioară va lua o turnură neaștepată și vitregă, vom găsi refugiul protector în bogăția interioară a trăirilor pline de viață ale inimii. Iată de ce merită să învățăm să trăim mai mult în inimă și nu în cap.

Este bine venit din când în când să întrerupem toate activitățile curente. Să nu mai facem nimic din ceea ce eram obișnuiți să facem. De exemplu este bine să mergem într-un loc în care să fim rupți de toate obișnuințele cotidiene: să nu mai privim la televizor, să nu mai ascultăm radioul, să nu mai vorbim la telefon, să nu mai citim, să nu mai mâncăm aceleași feluri preferate de mâncare etc. Toate aceste acțiuni trebuie înlocuite cu o căutare frenetică a centrului ființei. Când suntem prinși în vâltoarea acțiunilor noastre, nu întotdeauna putem să conștientizăm cauzele reale ale acestora. De aceea, sunt binevenite pauzele în timpul cărora să reflectăm asupra lor. Exteriorizarea trebuie compensată cu o interiorizare proporțională, altfel balanța ființei se dezechilibrează. Și unde există dezechilibre, nu există armonie. Dacă ne raportăm la perioade mai scurte de timp, vă sugerez să consacrați în medie o oră pe zi căutării interioare a centrului ființei.

Pentru mintea obișnuită este important ca timpul și spațiul să fie finite. Timpul devine finit datorită ciclicității. Anual retrăim aceleași sărbători. Astfel, ceea ce părea a fi fără început și fără sfîrșit, misterios și de neînțeles – marele distrugător – devine astfel accesibil, îmblînzit și domesticit. Un mic bobîrnac Pamîntului, o înclinare a axei sale de rotație și timpul a luat o formă cu care mintea se poate înțelege – marele distrugător e doar un an, care se tot repetă!