Autor: Cristian Țurcanu Page 9 of 36

PE ÎNĂLȚIMI – o carte de dezvoltare personală nonconformistă, o carte care vă îndeamnă deopotrivă la contemplație și acțiune, la acceptare și transformare.

Cu blîndețe și eleganță, cu răbdare și toleranță, pagină după pagină, urcați tot mai sus PE ÎNĂLȚIMI. Este o carte jurnal, o carte ilustrată cu unele dintre cele mai fascinante idei pe care nu le puteți întîlni decît pe înălțimile spiritului. Nu există un fir diriguitor, nu există ceva sistematic în abordarea articolelor. O puteți începe de la orice pagină; veți fi conduși de fiecare dată în aceeași direcție –  PE ÎNĂLȚIMI.

Vine o zi cînd simți că parcă deschizi ochii pentru prima dată. Vine o zi în care începi să vezi. Realizezi deodată cu bucurie și durere deopotrivă, că pînă atunci ai privit, dar nu ai văzut.

Unul dintre cele mai enervante lucruri este să primești sfaturi fără să le fi cerut. Cel mai adesea, nici măcar sfaturile cerute nu ne ajută prea mult pentru a depăși un obstacol sau pentru a trece peste o stare proastă. Așa că, sfaturile pe care nici măcar nu le-am cerut cu atît mai mult nu ne pot fi de folos, ba chiar dimpotrivă.

Pe de o parte este bine că sîntem înconjurați de oameni binevoitori, gata oricînd să ne ofere din înțelepciunea lor, gata oricînd să ne avertizeze că ceva nu facem bine, gata oricînd să se implice în viața noastră, însă pe de altă parte nimic nu ne poate încurca mai mult decît cineva care ne dă indicații cum să trăim, cum să facem una sau alta, ce să spunem într-o situație sau alta.

Evitați să oferiți sfaturi celor care nu vi le cer sau, cel puțin, urmăriți să o faceți în așa fel încît celălalt să aibă impresia că vi le-a cerut!

O altă fațetă a lucrurilor  ține de faptul că este bine să ne educăm în așa fel încît să nu respingem instantaneu sfaturile care ne sînt oferite fără ca măcar să le fi cerut. Dacă ne enervează astfel de lucruri ceva nu este în regulă nici cu orgoliul nostru. Uneori, prin sfaturile care ne vin de la ceilalți este posibil să ne vorbească chiar Dumnezeu, oferindu-ne astfel răspuns la unele rugăciuni sau simple întrebări pe care i le-am adresat în ultima vreme.

Cînd Viața și Spiritul se îngemănează și împreunarea lor devine prilej de bucurie și omagiere, înseamnă că a venit luna lui Mart’e. Două principii și un singur dans, iar Pămîntul o scenă. Ne prindem de mîini și intrăm în cea mai înaltă și expresivă formă de a trăi – dăruind.

În conformitate cu anumite tradiții, anul începe cu luna martie, mai precis cu momentul echinocțiului de primăvară, cînd ziua devine egală cu noaptea și, din punct de vedere simbolic, toate principiile polare sînt într-un perfect și fascinant echilibru. Desigur, același lucru se petrece și în momentul echinocțiului de toamnă, iar creștinii ortodocși serbează începerea „anului bisericesc” în luna septembrie. Diferența dintre cele două echinocții este dată de perspectivă. Echinocțiul de primăvară exprimă începutul unei perioade în care Viața, principiile vitale, sînt în creștere, iar echinocțiul de toamnă marchează momentul de început al perioadei de diminuare pînă la stingerea totală a forțelor vitale ale naturii, ceea ce ar sugera o preocupare mai intensă față de munca spirituală și viața de dincolo, aspecte mult mai apropiate de tradiția creștină.

Luna lui Mart’e, după cum sugerează și numele, este sub semnul focului care trezește la viață. Și în prima zi a lunii avem un obicei cu adevărat glorios, acela de a dărui celor dragi mărțișoare. Inițial mărțișorul era doar o sfoară împletită din două fire, unul de culoare albă și unul de culoare roșie. Unul simbolizează Spiritul, celălalt Viața. Îngemănîndu-le nu facem altceva decît să unim în noi înșine aspirația spirituală cu vitalitatea unui suflet viu și plin de efervescență. Românul nu se teme de vitalitatea trupului său și crede cu tărie în adîncul inimii sale, că numai un suflet viu și în putere se poate apropia de Împărăția Cerurilor, în așa fel încît să fie respectate toate cîte sînt lăsate de la Dumnezeu.

Șnurul simplu, format din cele două fire de culori diferite, simbolizează armonia perfectă dintre Viață și Spirit și reprezintă, atunci cînd este purtat, semnul unei conștientizări superioare. Dăruind un mărțișor în prima zi a lunii martie, nu facem altceva decît să reamintim celor dragi simbioza perfectă care există între Spirit și Viață. Omul, centrat în spiritul său datorită perioadelor de recluziune și asceză, simbolizate de iarna care tocmai a trecut, se avîntă într-un mod perfect lucid și pe deplin conștient în vîltoarea Vieții odată cu venirea primăverii, pentru a extrage de aici cele mai suave picături de nectar.

Interesant este și faptul că în ziua a opta a lunii lui Mart’e este sărbătorită Femeia. Ortodocșii, în ziua a opta a lunii septembrie, sărbătoresc nașterea Fecioarei Maria! Cu siguranță că există o semnificație foarte profundă a celor două evenimente care se reîntîlnesc peste timp. În gnoza creștină, Fecioara Maria a ajuns să simbolizeze Principiul Feminin, Natura, Materialitatea lumii, Substanța din care totul se naște. Același lucru este simbolizat în alte tradiții spirituale de către Femeie. Femeia este simbolul perfect al Vieții, este chiar viața, este energia care naște și susține întreg universul. Celebrînd femeia în cea de-a opta zi a lui Mart’e, nu facem altceva decît să ne înnobilăm, deoarece, prin extensie, noi celebrăm întreaga Natură care este pe punctul de a se trezi la Viață în această lună.

Aceste două evenimente, atît de frumos păstrate încă de poporul român, ne spiritualizează chiar dacă între timp s-au mai pierdut din semnificațiile lor. În adîncul inimii, românii încă păstrează comori nebănuite de spiritualitate pură, elevată, universală, și cu siguranță va sosi și timpul în care toate se vor retrezi la viață. Să fim pămînt bun în care semințele bune să dea roade multe!

Dăruiți șnurul alb-roșu celor pe care îi iubiți, celebrați femeile pe care le iubiți, în toate ipostazele lor de soții, mame, iubite, surori, prietene, și astfel veți rămîne conectați la sursele inepuizabile de energie și înțelepciune ale Universului. Dacă femeile din viața dumneavoastră nu sînt doar un prilej de încîntare și poftă de viață, nu vă gîndiți că ceea ce am spus aici nu ar fi adevărat și că celebrarea femeii ar fi de fapt o găselniță artificială a unor „cucoane” dornice de emancipare. Femeia, ca simbol al Vieții, nu știe sa facă altceva decît să trăiască. Dar pentru ca dezvoltarea ei să fie echilibrată și armonioasă, pentru ca fructele Vieții ei să fie gustoase și „hrănitoare”, are nevoie de un mediu prielenic în care să se dezvolte. Femeia trebuie să se simtă iubită, protejată, respectată, dorită și mai ales integrată în Împărăția spiritului. Iar crearea mediului prielnic se pare că este o sarcină specifică a naturii bărbatului, pentru că aici pe pămînt el simbolizează manifestarea și lucrările Spiritului.

Dorința femeilor de a prelua conducerea în multe domenii ale vieții nu exprimă altceva decît o slăbire a implicării bărbatului în domeniile respective. Bărbatul este puternic atît timp cît este orientat către Dumnezeu. Dacă își pierde credința în Dumnezeu, bărbatul ajunge rapid neputincios și este firesc ca femeia să devină cu mult mai puternică, pentru că în cîmpul vieții este la ea „acasă”.

În societățile profund desacralizate, puterea bărbatului se bazează doar pe violență, teroare și brutalitate, ceea ce conduce în mod firesc la o „alterare” profundă a principiului Feminin, care, într-un astfel de climat, își pierde capacitatea de a se dezvolta armonios. Fără credință, bărbatul se „deconectează” de la Spirit și atunci singura putere de care se mai poate bucura pentru a trăi, o mai poate lua doar de la Viață, adică de la Femeie. Însă în subconștientul său este atît de mîndru sau atît de întunecat încît creează tot felul de strategii pentru a nu lăsa să se vadă slabiciunea lui și „hoția” lui.

Voi, minunate femei, iubiți-ne și arătați-ne cu umilința specifică naturii voastre superioare, drumul spre Spirit, pentru ca astfel să redevenim capabili de a vă iubi cu adevărat, de a crea mediul în care să înfloriți. În luna lui Mart’e simbioza dintre Viață și Spirit care apare la nivel Cosmic, rearanjează ordinea fireasca în lume și de aceea totul pare mai nobil și mai pur.

În luna lui Mart’e majoritatea oamenilor sînt prinși în acțiuni de purificare a mediului. La sate se curăță grădinile și poienile, livezile și pășunile, pentru ca totul să redevină util și frumos. Pentru cel inițiat, toate aceste acțiuni exterioare nu sînt altceva decît o prelungire a activității intense a celor două principii care acționează cu putere în adîncul inimilor noastre Să le ajutăm în munca lor, conștientizîndu-le și susținîndu-le prin eforturile noastre volitive.

A venit din nou primăvara. Lumina ei se simte chiar și pe vreme ploioasă. Suflul ei de viață ne însuflețește, iar lecțiile ei ne sînt oferite din nou cu blîndețe. Tot ceea ce face natura în fiecare primăvară trebuie să facem și noi în interior. An de an ni se oferă aceeași lecție, an de an învățăm tot mai puțin din ea!

Luați ceva de la capăt! O iubire, o relație, o profesie, o pasiune –  luați-o de la capăt. Faceți-o să renască! Priviți-o ca și cum abia se naște. Nu trebuie să schimbați o iubire cu alta, sau o profesie cu alta. Luați-o doar de la capăt. Păstrați-i aspectele și coordonatele esențiale și pe această structură faceți să renască toate detaliile, cuvintele, gesturile și gîndurile sale specifice. Copacii își păstrează ramurile, dar în fiecare primăvară pe acestea apar frunze, flori și roade noi. Regenerați iubirile! Amintiți-vă de început, iubiți ca la început, iubiți ca și cum abia ați începe să iubiți. Nu vă împiedicați în amintiri și neiertări, astea sînt frunze moarte pe sol, putrezesc și hrănesc toporașii. Chiar dacă frunzele sînt identice cu cele de anul trecut ele sînt cu totul noi și fiecare își trăiește viața de acum.

Omul e mai presus de orice! Mai presus chiar și decît Dumnezeu. Un rege află că există undeva în regatul său un om sfînt. Trimite pe cineva să-l invite la palat ca să-l cunoască și el, însă omul sfînt refuză. Regele, orgolios, trimite cîteva gărzi să-l aducă forțat la palat. Ajunge sfîntul în fața regelui și acesta îi spune. „De ce nu ai acceptat să vii de bună voie cînd te-am invitat frumos? Nu știi oare că am puterea să te alung din regatul meu?” Omul sfînt se pleacă în fața regelui și îi spune plin de umilință. „Cu adevărat ești un mare rege. Ești chiar mai mare și mai puternic decît Dumnezeu!” Regele ușor încurcat de vorbele sfîntului, încîntat de măgulirea adusă, dar și ușor nedumerit de o asemenea afirmație îl întreabă pe sfînt: „De ce spui că aș fi mai mare decît Dumnezeu?” Sfîntul îi răspunde cu la fel de multă smerenie: ”Pentru că tu poți să ma dai afară din împărăția ta, pe cînd Dumnezeu n-are unde să ma alunge din Împărăția lui.”

Omul își este propriul dușman. Cele mai mari atrocități împotriva oamenilor au fost declanșate de alți oameni. Fiind în vîrful lanțului trofic, nu mai înțelegem ce înseamnă a evolua, nu mai înțelegem ce înseamnă a fi uniți și a colabora. Ne sabotăm unii pe ceilalți, ne considerăm, fiecare în parte, buricul pămîntului și rătăcim bezmetici în niște construcții sociale aberante.

Dumnezeu ne iubește necondiționat. Omul iubește mereu doar în anumite condiții. Dumenzeu ne lasă liberi. Omul îngrădește libertatea omului. Omul e cel mai tare! Cînd ne-om trezi oare din nebunia aceasta?

În Evanghelia lui Toma, text apocrif, Iisus spune: „Veți ști că Dumnezeu lucrează în voi atunci când veți simți în același timp o mișcare și un repaus.” În repaus se află sursa mișcării. Rădăcinile puterii se află în repaus.

În „Tao te King” se spune: „Fiți cu totul fără de dorințe și mențineți-vă într-o pace profundă. După o viguroasă înflorire orice lucru revine la obârșia sa. Această întoarcere la obârșie este repausul. Repaus e întoarcerea la viață.” (XVI)

După ce am lăsat să înflorească toate dorințele și poftele noastre vom ajunge să simțim o nostalgie a stabilității. „Fiul risipitor” vrea să se întoarcă acasă. Însă, pentru unii rătăcirea a fost atât de lungă încât au uitat chiar și faptul că au plecat de undeva și o angoasă teribilă le macină sufletul: „oare de unde am plecat?” – se întreabă ei de dimineața până seara și de seara până dimineața. Inconștient, fiecare om simte nevoia de liniște și echilibru, nevoie transpusă de-a lungul timpului în tot felul de forme sociale, de ideologii și dogme. Liniștea sau repausul spre care tânjim se identifică cu originea ființei. Pentru foarte mulți liniștea și armonia cea mai înaltă înseamnă a fi din nou în locul în care s-au născut, împreună cu părinții lor. Dar originea ființei nu este familia și astfel, nostalgia stabilității continuă să-și facă simțită prezența. Repausul este sursa tuturor mișcărilor. Din el provin toate și în el se vor întoarce toate după ce vor ajunge la maxima înflorire. Repausul este casa spre care tânjim fără să știm.

Dincolo de aceste inflexiuni poetice, valoarea spirituală a repausului rămâne încă învăluită în mister. Să simți în tine, în același timp, un repaus și o mișcare este în primul rând un paradox. Și când vrei să înțelegi cu ajutorul minții obișnuite paradoxurile, nu te alegi decât cu o durere de cap.

În „Tao te King” se afirmă faptul că mișcarea și repausul sunt polii unui întreg, tot așa cum plinul și golul sunt aspectele opuse și complementare ale întregului. Dacă ideea de gol ne pune întotdeauna în rezonanță cu vidul, cu lipsa, atunci ideea de repaus pentru omul obișnuit înseamnă lene, moleșeală, adică tot ceea ce este mai rău. Trăim într-o societate a omului-acțiune, tot timpul pe drumuri, cu telefon în mașină și la baie și pentru acest tip de societate non-acțiunea pare a fi tot ceea ce este mai rău. Repausul trebuie învățat în mod conștient printr-o integrare volitivă a sa în viața de toate zilele. Nu este vorba să leneviți într-un fotoliu privind la televizor pentru a spune că exersați starea de repaus.

Ce-ar însemna exersarea stării de repaus? Înseamnă a obține pe anumite perioade de timp imobilitatea corpului și a gândurilor. Aproape orice om simte o dorință puternică de a ajunge la repaus. Chiar dacă fiecare are opinia lui personală referitoare la repaus, cu toții se gândesc că va veni un timp când nu vor mai trebui să facă nimic. Acestea sunt extremele prin care trece omul obișnuit, pentru că cel înțelept își dă seama că repausul și mișcarea sunt două aspecte ale realității care nu pot fi separate niciodată complet. Astfel, cel plin de măiestrie învață cum să acționeze și în același timp să fie și în repaus. Ori de câte ori te afli în acțiune trebuie să te simți totodată și în repaus, așa cum se manifestă de altfel și Dumnezeu.

Pentru că am fost obișnuiți să fim doar în acțiune, este necesar ca la început să exersăm starea de repaus prin imobilitatea corpului și a gândirii. Trebuie să rezervăm zilnic un timp pentru a ne opri corpul într-o poziție fixă. Trebuie să exersăm concentrarea gândurilor asupra unui singur obiect. În momentul în care „repausul” va compensa „acțiunea”, se petrece ceva miraculos în întreaga ființă: vom vedea că repausul, liniștea sau calmul continuă să ne cuprindă ființa chiar și în timpul celor mai dinamice acțiuni.

Atît timp cît trăim la nivelul minții nu vom fi niciodată cu adevărat mulțumiți de noi. Reprezentările mentale ale realității sînt goale, lipsite de conținut, de profunzime și nu ne vor da niciodată satisfacția pe care ne-o vor aduce obiectele exterioare. De aceea un om centrat doar în mintea sa va fi mereu și mereu atras în lumea exterioară, va căuta satisfacția, împlinirea în interacțiunea cu obiectele și ființele exterioare. Atunci cînd lumea exterioară va fi dură cu ei și li se va prezenta cu totul altfel decît și-o doresc, vor cădea în depresii, în lumea formelor goale din interiorul propriei minți. Un om care trăiește preponderent doar prin intermediul minții, atunci cînd va fi forțat să se interiorizeze, atunci cînd va rămîne doar cu el însuși, nu va avea altceva la dispoziție decît reprezentările minții, reprezentări care sînt ca un fel de poze ale realității. Fotografia unui măr nu este totuna cu mărul, fotografia iubitei nu este totuna cu iubita! Cînd lucrurile te vor izola de lumea exterioară și vei fi nevoit să rămîi în tine un timp mai îndelungat, vei realiza marea păcăleală a minții, vei realiza că nu-ți vei putea ostoi foamea doar cu fotografia unei mese îmbelșugate. Ca și fumul se vor destrăma imaginile mentale și vei simți că totul este absurd, că viața nu are sens și poți cădea pradă unei depresii adînci dacă nu reușești să găsești din nou ceva în exterior de care să te agăți cu disperare.

Cel care trăiește în inimă are un cu totul alt înțeles al lumii și al lucrurilor. Cel care trăiește în inimă nu are doar reprezentări ale realității, el are trăiri autentice, trăiri care au fost generate în contactul cu lumea exterioară, dar care au crescut și au înflorit în interiorul sufletului. Trăirile sînt vii, trăirile au profunzime, au conținut, au valoare nutritivă. Dacă, la un moment dat,  lumea exterioară ne va izola printr-o conjunctură nefavorabilă de fapte, vom rămîne bucuroși cu trăirile din suflet, nu vom flămînzi, nu ni se va destrăma toată viața, nu vom avea senzația că totul se prăbușește sau că nimic nu mai are sens. Dacă ne-am obișnuit să locuim în inimă și nu în cap, viața ne este mult mai bogată în trăiri interioare, trăiri pe care vom ajunge să le prețuim mai mult decît orice bogății exterioare. O viață interioară bogată în trăiri frumoase, ne poate conduce pînă la realizarea faptului că, sufletul poate fi fericit prin el însuși și nu numai prin ceea ce ajungem să dobîndim în lumea exterioară. Această realizare este punctul de cotitură în trezirea sufletului, este începutul mîntuirii noastre – sufletul poate fi fericit prin el însuși, viața are sens numai dacă îți trezește trăiri interioare pline de viață!

Dacă bogăția interioară nu este formată decît din reprezentări mentale, atunci cînd vom fi forțați să rămînem în noi înșine, ne vom simți săraci, vom flămînzi și disperarea ne va cuprinde sufletul. Dacă bogăția interioară este formată din trăirile inimii, din sentimenele și emoțiile frumoase cărora le-am dat viață și le-am permis să se manifeste, vom simți o satisfacție mare de a rămîne mai des în noi înșine, chiar și fără ca viața să ne forțeze să privim în interior. Și dacă viața exterioară va lua o turnură neaștepată și vitregă, vom găsi refugiul protector în bogăția interioară a trăirilor pline de viață ale inimii. Iată de ce merită să învățăm să trăim mai mult în inimă și nu în cap.

Este bine venit din când în când să întrerupem toate activitățile curente. Să nu mai facem nimic din ceea ce eram obișnuiți să facem. De exemplu este bine să mergem într-un loc în care să fim rupți de toate obișnuințele cotidiene: să nu mai privim la televizor, să nu mai ascultăm radioul, să nu mai vorbim la telefon, să nu mai citim, să nu mai mâncăm aceleași feluri preferate de mâncare etc. Toate aceste acțiuni trebuie înlocuite cu o căutare frenetică a centrului ființei. Când suntem prinși în vâltoarea acțiunilor noastre, nu întotdeauna putem să conștientizăm cauzele reale ale acestora. De aceea, sunt binevenite pauzele în timpul cărora să reflectăm asupra lor. Exteriorizarea trebuie compensată cu o interiorizare proporțională, altfel balanța ființei se dezechilibrează. Și unde există dezechilibre, nu există armonie. Dacă ne raportăm la perioade mai scurte de timp, vă sugerez să consacrați în medie o oră pe zi căutării interioare a centrului ființei.