Categorie: Arta de a trai Page 25 of 36

Cu toții sîntem născuți pentru a fi fericiți. Așa cum orice sămînță care încolțește își caută calea către lumină, la fel și noi căutăm mereu calea către fericire. Sîntem creați pentru a exprima bucuria, trăim pentru a fi bucuroși, existența noastră capătă sens doar cînd ne gîndim că ne-am născut pentru a ne bucura unii pe ceilalți. Orice om este conceput în și cu bucurie. Iată de ce vă rog să încetați să vă mai justificați orice formă de suferință. Nici o suferință nu este normală. Durerea provocată de afecțiuni ale corpului este singura formă de suferință justificată. În rest, toate suferințele noastre rezistă în timp doar pentru că le permitem aceasta. Să nu mai hrănim suferința. Este suficient că dau peste noi tot felul de necazuri. Ne zdruncină și ne îndurerează tot felul de probleme. Nu mai hrăniți suferința menținînd-o în viață mai mult decît trebuie, prin autocompătimire sau tot felul de convingeri eronate. Nu vă mai impuneți să suferiți și spun aceasta pentru că știu că există mulți oameni care își impun să sufere și consideră că este normal să sufere; există oameni care își justifică suferințele și le mențin în viața lor pentru că au ajuns să creadă că așa este normal. Nu vă mai lăsați cuprinși de suferință doar pentru că într-o anumită situație marea majoritate a oamenilor suferă. Bucuria este normală, bucuria este scrisă în structura noastră existențială, bucuria este puterea noastră, ea trebuie căutată mereu, ea trebuie susținută mereu.

Să zicem că este omenește să suferim în anumite situații pentru că așa ne-am obișnuit, dar în momentul în care ajungeți să vă autoconvingeți că este normal să suferiți, deja este prea mult! În momentul în care ajungi să vrei mai mult să te menții în suferință decît să cauți să trăiești bucuria, ceva nu mai face parte din normalitate! Suferințele sînt accidente existențiale, n-avem cum să ne ferim de ele tot timpul, ne mai îmbolnăvim, dar așa cum orice om care știe că s-a îmbolnăvit caută să se vindece, tot așa orice om care  suferă trebuie să acționeze grabnic în vederea îndepărtării suferinței. Bucuria face parte din temeiul existenței noastre. Bucuria este creată încă de la început, ea își are rădăcinile în Cer. Bucuria este reală, este adevărată și este înscrisă în natura noastră dintîi. Căutați mereu bucuria! Bucurați și bucurați-vă! Căutați mereu argumente doar pentru a fi în bucurie!

Pe drumul către desăvîrșire adeseori avem de străbătut punți foarte înguste. De exemplu, cu cît vrem să evoluăm mai mult, cu atît trebuie să ne dezvoltăm puterea personală, însă cu cît avem mai multă putere, cu atît putem cădea mai ușor în infernul orgoliului. Un alt echilibru greu de obținut pe calea evoluției noastre este acela între credulitate și îndoială. Imaginați-vă că aveți de străbătut un drum îngust de creastă: într-o parte este prăpastia credulității, în cealaltă parte este abisul îndoielii. Pășind pe cărarea îngustă de pe creasta muntelui reușim să ne ținem la distanță atît de credulitate cît și de îndoială, dar oamenii care pot să meargă pe acest traseu de creastă sînt relativ puțini.

Nu există om care să nu aibă o anumită doză de credulitate! Nu există minte care să nu se îndoiască! Mai mult sau mai puțin vizibile, credulitatea și îndoiala, fac parte din viața fiecărui om normal.

Credulitatea este direct proporțională cu lipsa de cunoaștere. Cu cît cunoaștem mai puține despre viață, lume și noi înșine cu atît sîntem mai predispuși la credulitate. Există însă și oameni foarte inteligenți, educați, adevărați profesioniști în domeniile lor de activitate, dar care sînt extrem de creduli în alte aspecte ale vieții. Practic, eu nu cred că există vreun om care să nu aibă o doză cît de mică de credulitate. Credulitatea este o caracteristică inerentă minții obișnuite. Pe de o parte mintea vrea să-și explice tot ceea ce ajunge să perceapă, pe de altă parte vrea să muncească cît mai puțin. Astfel, mintea ajunge să preia explicații gata confecționate de alții, adică să apeleze la aceeași metodă de cunoaștere pe care a folosit-o în prima parte a vieții, cînd aveam deplină încredere în adulți și aproape tot ce aveam nevoie să cunoaștem, ne era oferit de către aceștia.

Credulitatea a fost și este fructificată în procesul de manipulare. La scară mai mare sau mai mică cu toții avem tendința de a-i manipula pe ceilalți și în acest proces de manipulare ne bazăm pe credulitatea celorlalți. Dacă vrei să ai control asupra maselor de oameni trebuie să menții în mințile acestora o doză cît mai mare de credulitate. Poți să obții acest lucru fie prin cenzurarea surselor de informații, în regimurile totalitare, fie prin crearea unei inflații de informație în societățile „democratice”. În ambele tipuri de societăți credulitatea mai este menținută la cote mari și prin specularea tendinței fiecărui om de a realiza eforturi cît mai mici, mai ales, în plan intelectual. Mai sînt speculate viciile sau fricile noastre, pentru a ne menține în ignoranță și astfel să fim creduli măcar pe anumite planuri. Sîntem creduli ori de cîte ori avem tendința de a crede imediat ceea ce ni se spune de către altcineva, fără să trecem prin filtrul propriei rațiuni acel „adevăr”. De asemenea, orice om devine mai predispus să creadă ceva dacă I s eoferă perspectiva obținerii unor avantaje.

Nu este necesar să reinventăm roata, dar este necesar să facem mereu eforturi pentru a ne cunoaște mai bine și pentru a înțelege mai în profunzime realitatea lumii în care trăim. Este necesar să facem efortul de a gîndi! Filosoful Descartes spunea: Dubito ergo cogito; cogito ergo sum – ceea ce înseamnă: Mă îndoiesc, deci gîndesc; gîndesc, deci exist! Noi am păstrat mai ales a doua parte a aforismului, însă prima parte este la fel de valoroasă. Credulitatea este învinsă prin efortul de a gîndi, prin efortul de a descoperi prin noi înșine adevărul unei realități, prin efortul de a vehicula informație de cît mai bună calitate.

Pe măsură ce creștem, ajungem să ne dăm seama că nu tot ce ne spun ceilalți este corect sau adevărat. Astfel, începem să ne îndoim și să căutăm adevărul de unii singuri sau să ne construim propriul adevăr pe baza experienței și calităților cognitive proprii. Îndoiala este benfică în primă fază, deoarece ne ajută să învingem credulitatea, însă prea multă îndoială, ne blochează evoluția și chiar bucuria de a trăi. Și credulitatea și îndoiala sînt dăunătoare pentru suflet. Dintre cele două eu optez pe varianta că e mai bine să suferi de credulitate decît de îndoială. Naivitatea lasă loc unei frumuseți sufletești, pe cînd continua îndoială și suspiciune întunecă sufletul și-l face respingător.

Soluția de a ne menține departe atît de credulitate cît și de îndoială este CREDINȚA. Credința este cunoaștere directă, este însă acea cunoaștere pe care nu o putem argumenta logic prin intermediul gîndirii obișnuite. Atunci cînd CREZI, ai în tine însuți dovada adevărului realității în care crezi. De exemplu, credem cu toții în gravitație, chiar dacă foarte puțini pot să explice legea gravitației! În ceea ce privește gravitația nu sîntem nici creduli și nici nu ne îndoim – CREDEM în ea! Adevărurile în care ajungem să CREDEM sînt adevăruri pe care le „cunoaștem” în mod temeinic chiar dacă nu le putem explica. Să credem cu tărie în natura noastră divină, dar nu pentru că vă spun eu sau altul acest lucru, ci pentru că a devenit o realitate de netăgăduit, la fel de evidentă ca și gravitația.

Contează mai puțin dacă „luna cadourilor” este sau nu o găselniță comercială atît timp cît în această perioadă a anului, mai toți oamenii devin generoși. În această perioadă, din inimă sau constrînși de împrejurări, de voie sau de nevoie facem cadouri, împlinim din dorințele altora, ne preocupăm de ceilalți mai mult decît de noi înșine. A dărui este un gest profund uman și totodată o cale extrem de simplă de a ne însănătoși sufletul. Dacă postul alimentar este o cură excelentă pentru trup și minte, acțiunea de a dărui devine o cură excelentă pentru suflet. Dacă trupul se întremează prin ingerarea de substanțe adecvate și exerciții fizice, sufletul se întremează prin acțiunea de a dărui. De iubit nu prea ține de noi să iubim, dar a dărui depinde doar de noi, este o acțiune la îndemîna oricui.

Obișnuiți-vă să dăruiți. Dăruiți măcar din ceea ce vă prisosește, dăruiți celor din viața voastră ceea ce credeți că au nevoie și vă puteți permite, dăruiți celor ce îi iubiți, dăruiți celor ce vă iubesc. Cînd dăruiești te desparți de ceva „al tău” și este singura situație în care te bucuri despărțindu-te de ceva „al tău”. Am putea spune că a dărui este o cale de a ajunge cît mai adînc în suflet pentru că profunzimile sufletului încep să fie întrezărite abia după ce învățăm să ne „desprindem” de cele materiale. A dărui este un act voluntar, însoțit cel mai adesea de emoții foarte plăcute, un act prin care ne deschidem față de ceilalți, un act de încredere, de comuniune, de iubire.

Dăruiți zilnic ceva cuiva și urmăriți să fiți cît mai conștienți de ceea ce se petrece în sufletul vostru atunci cînd dăruiți. Generozitatea este „sistemul imunitar” al sufletului, temelia multor virtuți, lumina și căldura unui suflet mare. A dărui este o acțiune – generozitatea este o stare a sufletului. Cel ce a dobîndit generozitatea – dăruiește mereu, chiar și atunci cînd nu mai are nimic al lui.

Oriunde în lume, marea majoritate a oamenilor consideră despărțirile ca fiind dureroase. Atunci cînd ne despărțim de ceva sau de cineva sufletul resimte o stare de suferință. Indiferent de cultură, de religie, de vîrstă, de sex resimțim cu toții durere atunci cînd ne despărțim de ceva sau de cineva. Desigur, diferă uneori intensitatea suferinței, dar oamenii care să nu resimtă despărțirile ca fiind cel puțin neplăcute, dacă nu chiar dureroase, sînt extrem de rari. Pînă și Iisus se spune că ar fi rostit pe cruce cuvintele: „Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit!” De ce suferim cînd avem de-a face cu o despărțire? Ce anume creează suferința în cazul unei despărțiri? Întrebări, răspunsuri, filosofii, speculații, teorii, terapii, nimic însă care să fi ameliorat de-a lungul miilor de ani efectul dureros al despărțirilor. Oamenii nu au reușit să găsească o soluție externă sau internă pentru a se feri de durerea provocată de despărțiri. N-am reușit să asimilăm în structura noastră genetică deprinderea de a face față cu seninătate oricărei despărțiri. Oricine se naște este sigur că va suferi mai mult sau mai puțin de pe urma despărțirilor.

Soluția oferită de unele sisteme religioase sau filosofice pentru a nu mai resimți suferința provocată de despărțiri este aproape inaccesibilă. Dar totuși există o soluție! Soluția este să eliminăm ignoranța (adică falsa percepție a ceea ce credem că sîntem) împreună cu atașamentul. Atunci cînd ne atașăm de ceva sau de cineva o facem în primul rînd din ignoranță pentru a dobîndi siguranță sau plăcere. Oricîte motive ați crede că există pentru a vă atașa de ceva sau cineva să știți că toate se reduc la rezolvarea acestor două probleme: nevoia de siguranță și nevoia de plăcere. Este ignoranță atunci cînd ajungem să credem că siguranța și/sau plăcerea noastră depind de ceva sau cineva din exterior, iar această ignoranță va conduce mai devreme sau mai tîrziu la suferință. Orice atașament de ceva sau cineva creează obisnuințele. Cînd pierdem ceva sau pe cineva cu care am ajuns să ne obișnuim suferim, pentru că astfel pierdem ceva din ceea ce am ajuns să credem că sîntem noi înșine. Pierderea obișnuințelor creează durerea și nu obiectele sau ființele de care ajungem să ne despărțim. Prin intermediul minții sîntem tributari obișnuințelor. Mintea are nevoie de obișnuințe. Orice situație, oricît de cumplită ar fi, devine agreabilăă dacă am ajuns să ne obișnuim cu ea. Este prețul pe care îl plătim pentru mintea din dotare! Mă rog, unul din prețuri! A trăi cît mai spontan, liber, în momentul prezent, centrat în tine însuți, mereu în compania Dumnezeului din tine, putem deveni mai rezistenți la suferința creată de despărțiri. O curgere e viața, mereu privim alt cer, niciodată nu te poți scălda de două ori în aceeași apă!

Este omenește să suferi atunci cînd pierzi ceva, dar tot de natura noastră umană ține să faci efortul să înveți mai multe despre tine însuți și spiritul din tine. Plîngeți și ardeți în voi durerea oricărei despărțiri, dar nu vă cramponați să rămîneți în durere! Orice despărțire este o șansă de a te redescoperi! Nu vă fie teamă de nici o despărțire. A fost un timp cînd nu aveați ceea ce aveți acum! În aici și acum aveți adevărul vieții! Viața e curgere continuă, dar îi simți gustul numai atunci cînd reușeti să o simți nemișcată. Pentru aceasta fie o faci să se oprească puțin, așa cum visa Faust, fie – mai înțelept – curgi deodată cu ea și i te abandonezi cu totul în mod lucid și pe deplin conștient!

Desigur, mai rămîne soluția lui Iov pentru a face față cu seninătate despărțirilor: Domnul a dat, Domnul a luat, Domnul fie lăudat!

Îți cunoști talentul? Știi care este darul tău? Se spune că nu este om care să nu aibă talentul său propriu, care să nu fie bun la ceva. Talentul se vede în ceea ce reușești să faci bine fără efort, lucrînd cu ușurință, cu entuziasm, cu pasiune. Talentul se recunoaște în ceea ce ai ajuns să cunoști în profunzime datorită curiozității și pasiunii cu care ai cercetat în mod constant un anumit domeniu. Talentul este corelat de obicei cu domeniul artistic, însă în orice domeniu al vieții, manifestarea talentului face ca totul să devină o artă. Nu arta creează talentul, ci talentul creează arta! Așa am ajuns să vorbim despre artele meșteșugărești, arta culinară, arta de a vorbi, arta de a face dragoste, arta de a face orice!

Este important să ne cunoaștem talentul, înzestrările native sau deprinderile pe care le putem dezvolta cu ușurință și să facem în așa fel ca viața noastră să curgă în direcția exprimării propriului talent. Talentul nu trebuie să devină doar un hoby, ci însăși activitatea principală a vieții. Ideal ar fi să putem trăi de pe urma a ceea ce suntem înzestrați să realizăm cu pasiune, cu măiestrie, adică de pe urma talentului nostru, pentru că doar în acest mod devenim unitari și putem să ajungem mai repede la starea de împlinire a sufletului. Mulți nu ne cunoaștem talentul. Mulți chiar dacă ni-l cunoaștem îl exersăm doar ca pe un hoby, pentru că profesia noastră de pe urma căreia cîștigăm un salar ține de alt domeniu de activitate. Din această categorie fac parte și eu, salariul mi-l cîștig din altă muncă decît ceea ce mă pasionează cu adevărat! Însă nici Eminescu n-a trăit doar pe urma poeziei, nici mulți pictori, muzicieni sau artiști, în general, n-au reușit să-și asigure cele necesare traiului doar de pe urma exersării talentului lor. Și, în fine, mai există o categorie de oameni, aceaia care au șansa de a face din talentul lor  – profesia lor sau cel puțin activitatea principală a vieții lor. Acești oameni, bucurîndu-se și de un dram de noroc, par a fi cei mai împliniți sufltește.

Este important să ajungi să-ți dai seama ce te pasionează cu adevărat și ceea ce poți realiza cu ușurință, folosindu-te de înzestrările tale native sau de ceea ce ai reușit să asimilezi rapid și în profunzime fără efort. Deepak Chopra – spunea: „Dacă un copil este slab la matematică, dar bun la tenis, majoritatea oamenilor i-ar angaja un preparator la matematică. Eu i-aș fi angajat, mai degrabă, un antrenor de tenis.”

Este greu să controlezi o societate în care să se permită dezvoltarea talentului personal. Sistemul educațional este rigid și este destul de dificil la ora actuală, să creezi cadrul necesar dezvoltării înzestrărilor native ale fiecăruia în parte. La nivel macro este aproape imposibil să creezi o lume în care fiecare să-și găsească cu ușurință locul său cel mai potrivit. Însă fiecare în parte își poate asuma la un moment dat propria sa evoluție în așa fel încît să-și poată exersa talentul. Un prim pas este să ajungi să-ți dai seama care este talentul tău – ce poți realiza frumos și bine cu ușurință, cu pasiune, cu măiestrie?

Unii se nasc prea tîrziu alții prea devreme. Eu cred că nici măcar nu m-am născut unde trebuie, d-apăi să mai fiu și în concordanță cu vremurile. Cu gîndurile și speranțele mele, cu simțămintele și visele mele nu prea reușesc să mă încadrez în spațiu și cu atît mai puțin în timp. În partea dreaptă a titlului acestui blog sînt scrise cîteva cuvinte, cuvinte definitorii, cuvinte cheie a ceea ce vor să exprime articolele scrise. Dacă nu le-ați cititi pînă acum mutați cursorul puțin mai sus. Ce scrie acolo? – iubire, înțelepciune, credință, frumusețe, putere, smerenie. Cică ar fi fost mai bine dacă în loc de smerenie aș fi scris șmecherie! Așa îmi spunea cineva acum cîteva luni. Oare chiar atît de mult să fiu de defazat față de vremurile în care trăiesc?

 Iubire dacă ai și e suficient să-ți faci viața frumoasă, să te mîntuiești. Iubirea!  Eterna iubire! Eternul mister! Mereu prezentă, mereu prea puțină!

 Înțelepciune am reușit să adun cît de cît. Mi-am dat seama de aceasta în ultimii ani, pe măsură ce am realizat că de fapt nu știu mai nimic.

 Credință ne trebuie mereu, nu putem să mișcăm nici un deget dacă nu avem credința că îl putem mișca. Chiar și cît un bob de muștar dacă este, mută și munții din loc! Mereu vîrful de lance, deschizătoare de drumuri – credința! Mereu ultima care piere prin forma ei particulară de manifestare – speranța.

 Frumusețe nu știu cîtă am. Nu știu dacă am un simț estetic sănătos. În seara aceasta am fost la spectacolul One man show al lui Dan Puric și dacă nu aș fi avut locuri pe mijlocul rîndului aș fi plecat repede. Dezamăgitor! Desigur, vorbesc pentru mine. Am mai avut în ultimii ani și alte dezamăgiri asemănătoare legate de artă. Ca atare, ori am eu o problemă cu simțul estetic, ori trebuia să mă nasc în alte vremuri.

 Putere ai doar dacă ai deja din cele enumerate mai sus. Ai iubire – ai și putere. Ai înțelepciune – ai și putere. Ai credință  – ai putere din plin. Ai frumusețe – ai putere, măcar atît cît să fascinezi! Fără iubire, înțelepciune, credință, frumusețe nu vei vedea nici cea mai firavă urmă de putere. E adevărat că poți să ai iubire de arginți, poți să ai înțelepciune doar pentru a fi „descurcăreț”, poți să ai credință în orice, nu neapărat în Dumnezeu, dar numai dacă crezi în ceva ai și putere.

 Smerenie au doar cei puternici. Ca să poți să cunoști smerenia e musai cumva să devii mai întîi un om puternic. Cu cît ești mai puternic cu atît poți să pătrunzi mai adînc în smerenie, dar este adevărat că există și riscul de a te fura demonii mîndriei atunci cînd începi să prinzi gustul puterii. Cineva care este puternic prin iubire nemăsurată, înțelepciune profundă, credință de nestrămutat, frumusețe angelică, putere divină poate să cunoască și să exprime într-un mod sublim smerenia. Iubirea, înțelepciunea, credința, frumusețea, puterea pot să crească prin eforturile tale pînă la un punct de la care nu se mai pot dezvolta fără să adaugi smerenia. Dacă atunci cînd își ating vîrful splendorii, virtuțile enumerate mai sus, nu reușești să adaugi smerenia, ele vor începe să scadă și chiar te vor răvăși. Este periculos să dezvolți prea multă putere dacă nu simți că înțelegi smerenia. Este bulversant să iubești din tot sufletul tău, dacă nu ții aproape de tine smerenia. Este ridicol să te bazezi pe frumusețe, dacă nu ai trezită în tine smerenia. Chiar și înțelepciunea este posibil să te răstoarne, conducîndu-te pe căi întunecate, dacă nu ți-ai luat ca sprijin bastonul smereniei.

Iubire, înțelepciune, credință, frumusețe, putere, smerenie – arta de a trăi! Sînt scrise bine așa cum le-am scris. Nu trebuie înlocuit nici un cuvînt, nu sînt în afara vremurilor dacă le promovez și cred cu tărie în ele. De fapt, toate acestea sînt în afara oricărui timp, nu doar în afara vremurilor de astăzi. Nu țin să fiu în concordanță cu vremurile, ci cu eternitatea! Rămîn fidel virtuților chiar dacă scriu doar pentru vreo cîteva zeci de persoane.

Pe drumul vieții este bine să ne oprim uneori și, contemplativi, să privim unde sîntem, cine sîntem, încotro ne îndreptăm. Și nu mă refer doar la faptele mari. Nu trebuie să facem aceasta doar atunci cînd viața ne aduce în cale probleme mari, decizii importante. Este necesar zi de zi să ne obișnuim să spunem din cînd în cînd STOP. Să ne oprim atunci corpul și mintea și în tăcere să ne privim. Cît de importantă este pentru noi acțiunea pe care tocmai o facem în acel moment? Cît de importantă este acea acțiune pentru ceilalți? Clipele pe care le avem sînt extraordinar de prețioase. Întrebați-vă din cînd în cînd dacă acțiunea pe care o realizați chiar merită să-i oferiți din clipele vieții voastre? „Merită această acțiune să o inserez în tabloul vieții mele?” – ați putea să vă întrebați atunci.

Într-un serial de comedie (Seinfeld) am văzut următoarea scenă: o femeie constatase că au dispărut de pe piață niște bureței pe care îi folosea ca metodă contraceptivă. Deoarece mai avea o rezervă limitată a început să-i folosească cu mult mai multă atenție. Bărbatul pentru care ar fi folosit un astfel de burete trebuia să treacă tot felul de probe, trebuia să-l merite cu adevărat. Desigur, a fost o scenă comică, dar este foarte multă înțelepciune aici. Clipele vieții sînt mult mai valoroase decît niște bureți contraceptivi. Merită să le irosiți pe orice acțiune care vă apare în cale? Fiecare clipă este unică și, mai ales, fiecare clipă se consumă, indiferent dacă sînteți sau nu angrenați într-o acțiune. Pentru a învăța să apreciați valoarea clipelor este necesar să spuneți din cînd în cînd STOP și să vă întrebați dacă merită sau nu să consumați clipele vieții voastre cu ceea ce tocmai faceți în acel moment. Întrebați-vă dacă nu cumva ați putea să faceți altceva mai bun pentru sufletul vostru! Cînd te oprești nu se oprește și timpul, dar măcar începi să-i cunoști valoarea!

În timp ce am scris acest articol m-am oprit și m-am întrebat dacă merită să-l scriu. Voi ce părere aveți? Ar fi fost mai bine să spun NU? Voi v-ați întrebat dacă merită să-l citiți? Dacă ați ajuns pînă aici fie nu v-ați întrebat, fie ați avut un răspuns afirmativ. Și într-un caz și în celălalt vă mulțumesc!

Un cîștig al țărilor occidentale este acela că nu s-au mai războit între ele de mai bine de jumătate de veac. Majoritatea occidentalilor s-au născut și au crescut pe timp de pace. Acest lucru poate crea însă o percepție eronată a faptului că nu ai mai avea de dus nici un război, că nu mai există dușmani. Cu toții avem de dus totuși micile sau marile noastre bătălii cu dușmanii vieții și ai Spiritului. Mulți sînt prinși în bătătlia cu bolile, mulți sînt prinși în bătălia cu sărăcia. Însă nu la aceste bătălii vreau să mă refer acum, ci la acelea ale tuturor, la bătăliile pe care le are de dus orice om în fiecare zi, indiferent dacă este bogat sau sărac, sănătos sau bolnav. Iar aceste bătălii sînt acelea pe care le purtăm împotriva dușmanilor Spiritului, împotriva duhurilor rele. Cu toții avem de luptat cu minciuna, cu lenea, cu orgoliul, cu lăcomia, cu răutatea și așa mai departe. Fiți mereu vigilenți și urmăriți să cîștigați cît mai multe bătătlii împotriva acestor dușmani. Trăim vremuri în care se duc confruntări de anvergură mitologică între Bine și Rău, chiar dacă majoritatea dintre noi avem senzația că trăim vremuri de pace. Fiecare la locul lui trebuie să lupte de partea Binelui și să-și cîștige propriile bătălii împotriva răutății, minciunii, orgoliului, lăcomiei etc. Susțineți binele, cinstea, smerenia prin toate faptele, vorbele și gîndurile voastre și astfel se poate clădi o lume mai bună, o lume în care să predomine Virtuțile, o lume în care îngerii să se simtă ca acasă! Fiți vigilenți, fiți curajoși fiți mereu de partea Binelui! Nu vă cere nimeni fapte eroice, nu vă responsabilizează nimeni cu salvarea lumii, însă puteți ajuta la aceasta, cîștigînd propriile bătălii împotriva viciilor, împotriva dușmanilor bunului simț. Chiar avem de dus aceste lupte și orice înfrîngere ar trebui să ne mobilizeze și mai mult. Prea multe înfrîngeri repetate vor face să coboare asupra noastră, răutatea, tristețea, boala sau chiar moartea. Fiți vigilenți și nu vă lăsați niciodată învinși de orgoliu, gelozie, invidie, pasiuni oarbe, lăcomie, lene sau altele de același fel. Procedînd în acest mod, nu numai că vă veți clădi o viață luminoasă și fericită, dar veți contribui la permanentă luptă pe care o are de dus Binele împotriva Răului.

Probabil că cea mai directă cale către sufletul nostru și al celorlalți este aceea de a mulțumi. Manifestarea recunoștinței este una dintre calitățile omului îmbunătățit, dar totodată este și calea cea mai la îndemînă pentru a ne îmbunătăți. Permanent avem cui și pentru ce mulțumi. Putem găsi cu ușurință o grămadă de motive pentru care ar trebui să mulțumim. Mulțumiți cu sinceritate pentru tot ceea ce primiți, chiar și pentru cele mai neînsemnate lucruri. Mulțumiți pentru că puteți să mergeți, să vedeți, să auziți ș.a. Mulțumiți pentru hrana pe care ați mîncat-o, mulțumiți pentru faptul că puteți mînca. Mulțumiți pentru că aveți bucuria de a folosi internetul, mulțumiți pentru că sînteți vii. Mulțumiți direct celor ce vă oferă ceva bun sau mulțumiți măcar în gînd celor ce nu le puteți exprima în mod direct mulțumirea. De exemplu, ai participat la un spectacol care te-a bucurat – mulțumește în gînd tuturor celor care au făcut posibilă realizarea acelui spectacol. Ai găsit ceva bun pe internet, mulțumește celor care au creat acel ceva, care te-a ajutat și te-a bucurat.

Cu cît veți mulțumi mai des cu atît se va trezi mai mult în sufletul vostru o stare de recunoștință pentru tot ceea ce aveți și sînteți și astfel bucuria de a trăi va deveni din ce în ce mai durabilă și mai intensă. Secretul fericirii se află în starea de mulțumire interioară. Desigur, starea de mulțumire interioară nu trebuie să vă conducă la o complacere în mediocritate sau lîncezeală. Starea de mulțumire interioară trebuie să fie rezultatul unei înțelegeri superioare a faptului că ai permanent ceea ce îți este necesar pentru evoluția sănătoasă a sufletului tău. Poți căuta să obții luna de pe cer și în același timp să ai o stare interioară de mulțumire. Chiar dacă visele tale cele mai profunde nu au șanse să se împlinească, cu toate că acționezi permanent în vederea realizării lor, în sufletul tău poți să fii pe deplin mulțumit.

Este foarte importantă pentru dezvoltarea armonioasă a sufletului să obținem o stare interioară de mulțumire, indiferent cît de efervescentă este căutarea noastră de a avea noi și noi realizări. Starea de mulțumire se obține mulțumind.

Vă mulțumesc pentru că ați citit aceste rînduri!

Mă întreb uneori de ce nu facem din Pămînt un tărîm paradisiac? De ce visăm cu toți să ajungem în Rai în loc să ne preocupăm să creăm Raiul aici? De ce să ne bazăm pe lumea de dincolo, în loc să facem ca această lume să fie mai rîvnită decît cele mai strălucitoare paradisuri? Am avea această putere? A transforma lumea în Paradis nu este chiar imposibil. Am avea multe mijloace la dispoziție, nu ne-ar trebui decît bunăvoința de a acționa cu toții în această direcție – să transformăm Pămîntul în Rai.

O povestioară care vroia să scoată în evidență diferența dintre Rai și Iad relata următoarele: „Un suflet își întreabă Îngerul care este diferența dintre Rai și Iad? Îngerul îî răspunde că mai întîi îi va arăta cum este în Iad și apoi cum este în Rai. Dacă nu va înțelege din ceea ce îi va arăta, atunci orice cuvinte ar fi de prisos. Îl duce mai întîi în Iad. La o masă oamenii așteptau să primească mîncarea, însă pe masă erau tacîmuri cu cozi foarte lungi. Cînd le-a fost adusă mîncarea, oamenilor de la masă le era imposibil să o mănînce din cauza tacîmurilor care aveau cozile foarte lungi. Astfel, apăreau vaietele suferinței. Erau înfometați chiar dacă aveau mîncarea în fața lor! Nu se puteau hrăni pentru că regulile stricte spuneau că nu pot mînca decît cu tacîmurile din fața lor. Apoi l-a dus pe sufletul nostru din poveste în Rai și spre mirarea acestuia oamenii care așteptau să primească mîncarea aveau pe masă același tip de tacîmuri cu cozi foarte lungi. Sufletul chiar și-a exprimat mirarea: „Dar nu văd nicio diferență. Iată că și aceștia au același tip de tacîmuri și aceleași reguli de a nu se putea hrăni decît cu ajutorul acestora!” Îngerul i-a spus: „așteaptă și ai să vezi diferența.” După ce li s-a adus mîncarea, folosindu-se conform regulilor de tacîmurile cu cozi foarte lungi, fiecare om de la masă își folosea lingura ca să-l hrănească pe cel din fața lui. Astfel se puteau hrăni, hrănindu-se unul pe celălalt. Sufletul nostru a înțeles care este diferența dintre Iad și Rai. Diferența o face compasiunea. Preocuparea de a-i ajuta pe ceilalți, de a face ceva pentru binele celuilalt, fără a te gîndi la vreo recompensă este cheia unei societăți în care sufletul se poate dezvolta și își poate afla mîntuirea. Compasiunea este una dintre virtuțile omului îmbunătățit și o putem defini ca imboldul sau elanul interior constant de a-i ajuta pe ceilalți. Într-o societate în care predomină comportamentul bazat pe compasiune virtuțile vor înflori și sufletele de asemenea!

În aparență lumea în care trăim funcționează pe baza compasiunii. Oricît de mult ne-am mira, societatea contemporană funcționează pe baza compasiunii, adică a preocupării de a-i ajuta pe ceilalți. Avem ajutoarele sociale, avem Ministerul sănătății pentru a-i ajuta pe cei bolnavi, avem Ministerul de interne pentru a-i proteja pe ceilalți, avem Ministerul Justiției pentru a se face dreptate celor oropsiți, avem Ministerul Educației pentru a-i ajuta să se dezvolte și să se integreze în societate pe toți oamenii. Cuvîntul „ministru” nu înseamnă altceva decît „servitor”, sau cel puțin aceasta îi era semnificația la origini. Dacă prin compasiune înțelegem preocuparea constantă de a-i ajuta pe ceilalți, luînd în considerare toate aceste cosntrucții sociale, putem spune că trăim într-o lume în care compasiunea excelează. Întreaga lume funcționează pe baza compasiunii! Și mă întreb atunci, de ce nu putem spune că sîntem pe Pămînt ca în Rai? De ce ne mai plîngem de lipsa bunătății, a bunului simț ca să nu mai vorbim de lipsa compasiunii însăși? Eu însumi am tot scos în evidență prin scrierile mele nevoia de bun simț și educație, nevoia de iubire și într-ajutorare între oameni. Avem instituțiile, dar ele au fost corupte pînă în măduva oaselor. Avem cadrul exterior cu fațadă de compasiune, dar pentru că nu putem spune că viața pe Pămînt este ca în Rai, înseamnă că în realitate toate aceste cosnstrucții sociale au fost deturnate de la scopul lor. Democrația este falsă, compasiunea este falsă, egoismul este în floare, prostia este în floare (de fapt prostia nu putem spune că este în floare pentru că ea deja a dat rod și este coaptă de-a binelea!). Dacă instituțiile statului, construcțiile care se află la baza organizării sociale sînt corecte, cel puțin din punct de vedere declarativ, atunci înseamnă că oamenii care activează în aceste instituții au o problemă! Și această problemă este una singură EGOISMUL, la care se mai adaugă uneori prostia!  În loc să-și dezvolte puterea de a iubi, ei își dezvoltă iubirea de putere! Și atunci vin eu și alții ca voi care atragem din cînd în cînd atenția asupra nevoii de a crea cadrul necesar dezvoltării armonioase a sufletelor.

Avem nevoie de compasiune și putem începe exersarea acesteia față de cei apropiați nouă. Fiți compasivi cu frații și rudele voastre, fiți mereu preocupați să faceți ceva pentru ceilalți și aveți încredere că alții vor face pentru voi ceea ce veți avea nevoie exact atunci cînd veți avea nevoie. Alegeți-vă măcar un om pe care să-l ajutați cu înțelepciune în mod constant, fără a aștepta nici o recompensă în schimbul ajutorului pe care i-l oferiți. Singura recompensă să fie mulțumirea sufletului că ați făcut un bine pentru cineva.