Toate sînt trecătoare. Timpul curge fără întrerupere. Sînt însă momente în care timpul parcă nu mai contează. În momentele de maximă trăire emoțională timpul nu mai este relevant. Cînd ești foarte fericit timpul se suspendă și cam același lucru se petrece și cînd ești foarte trist. Însă și bucuriile și suferințele sînt totuși trecătoare, ceea ce înseamnă că timpul continuă să acționeze asupra noastră chiar și în acele momente. Cu toae acestea eternitatea există! Inima noastră nu simte timpul, chiar dacă evidențele arată că și ea îmbătrînește. O parte din ființa noastră este prietenă bună cu eternitatea. O parte din ființa noastră are mereu senzația că ceea ce există este etern. Senzația că exiști pentru totdeauna este o realitate pentru toți oamenii. Există o parte bună în faptul că ceva din ființa noastră cochetează cu eternitatea, însă facem și foarte multe prostii în viață pentru că ne comportăm ca și cum am fi nemuritori.
Așa ne-a fost dat, să trăim cu senzația că sîntem nemuritori în timp ce privim la permanenta schimbare! Unii văd în aceasta o ironie, alții nici nu observă paradoxul, în timp ce cîțiva dintre noi, văd timpul ca un dans al eternității. Eternitatea există deși nu putem spune că a văzut-o careva, pe cînd timpul deși îl vedem nu putem spune că există cu adevărat!
Bagal...
mi-amintesc de o clipa intensa pe care am trait-o, copila fiind: eram la bunicii mei intr-o dimineata insorita si reflectam la viata si la moarte pentru ca tot auzeam ca moare cutare si cutare de prin jur si ma intrebam: noi chiar murim cu adevarat? cum mor si unde se duc acei oameni? mi-era frica de moarte desi simteam ca nu voi muri niciodata.
m-am uitat spre cer si am simtit un fior, o soapta parca, un indemn: ” eu voi trai vesnic….” ce intens am trait acea clipa, ce frumos lumina Soarele in gradina bunicilor!
acum imi dau seama ca era un strigat al sufletului….