Des ființare

Ce frumos!

Deseori fiintam, uneori existam, alteori suntem … hmmm, dintr-o data verbele devin neputincoase …
Minunata confesiunea – fascinanta imbaiere in profunzimi!

Cu multumiri,

Brida

Gândurile tale mi-au atins „firul” unora din paradoxurile la care, răspunsurile pe care le-am descoperit de-a lungul vremii au căpătat fel şi fel de nuanţe (în funcţie de „re-fiinţările” mele).

1.”Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el”.(Fac. 2.18)

La facerea lumii, pentru toată creaţia se spune „Şi a văzut Dumnezeu că este bine”, deci toate erau bune şi la locul lor. Atunci când a fost creat omul, însă, pentru prima oară apare ceva ce „Nu este bine”, şi anume, faptul că omul în singurătate (în izolare) este neputincios şi că nimic de pe pământ nu-i poate fi ajutor potrivit decât un semen al său. Pe de altă parte, prin procreare, omul are posibilitatea să-şi înmulţească ajutorul (prin copii), după nevoile sale.
„Este bine” şi „Nu este bine”… pomul binelui şi răului… Ceva în mine se revoltă fără voia mea: Chiar aşa? Singurătatea e rea? Omul e neputincios? Aida, de!

Da, omul singur este neîmplinit şi neputincios.
Astăzi, tot mai mulţi oameni sunt singuri şi, chiar dacă nu sunt singuri la propriu, trăiesc din plin singurătatea, atât în familie cât şi în societate… de aici, tot mai multă neputinţă şi tot mai multe surogaturi compensatoare, tot mai multe dezechilibre şi traume. Retragerea în singurătate şi reconectarea cu Logosul este, de fapt nevoia de ajutor, nevoia de a găsi soluţii în fata neputinţelor, nevoia de „re-fiinţare” (aşa cum spui tu) pentru a putea rezista în condiţiile actuale. De multe ori conştiinţa conectării cu Logosul este singurul ajutor care îi dă putere omului să meargă mai departe.

2. „Nu te iubesc pentru ceea ce eşti, ci pentru ceea ce sunt atunci când sunt cu tine” (G.G.Márquez)

Paradoxul meu: Oare, nu e un semn de egoism? De ce nu te iubesc pentru tine, pentru nevoile tale şi pentru ceea ce eşti tu? De fapt, te iubesc?

Este o minune să întâlnim pe cineva împlinit care ne dăruieşte din izvorul plinătăţii sale şi este normal să ne simţim atraşi de el. Aceasta atracţie este legătura între sete şi izvor, între nevoie şi satisfacţie dar nu este iubire. Iubire este când îşi sunt, pe rând, sete şi izvor, unul, altuia, când îşi sunt bucurie şi sprijin, unul, altuia, în urcuşul spre desăvârşire, în „re-fiinţare” şi nu în desfiinţare.

Da, Cristian, e o minune să întâlneşti aşa o fiinţă şi e normal să te îndrăgosteşti, dorindu-ţi să devii la rândul tău izvor pentru setea semenului tău. E o minune.

În altă ordine de idei, Cristian, eu cred că cineva din afară se poate prinde de firul gândurilor mele sau, poate să-mi ofere fire noi de gândire dar, eu sunt cel care ţese şi destramă ţesătura minţii şi nimeni altcineva din afară. Alegerea e doar a mea. Altfel, ar fi vorba de manipulare sau de cu totul altceva. Chiar şi Logosul în puterea Lui, îmi arată, mă luminează, dar eu sunt cele care ţese şi destramă, cel care „re-fiinţeaza”, „des fiinţează” şi desfiinţează.

Închei, alăturându-mă bucuriei tale în minunea pe care o trăieşti pe drumul „re-fiinţării”.