În interior avem aceeași împărăție

Maria, îţi mulţumesc.Nu sânt supărat. Era doar o poezie frumoasă.Mesajul din poezie tocmai ăsta este…că nu e bine să treacă minutele în supărare.

Cât despre bani…m-am obişnuit şi fără.
Îmi făceam griji că nu voi mai putea să vă anunţ…ce şi cum.Că mă veţi crede neserios.

Lucrurile sânt mai complicate decât par, aşa la prima vedere.Dar nu insurmontabile.
Eu când n-am încredere în mine( mintea mea) las totul pe mâna universului…şi deşi poate îmi va da o soluţie ce nu-mi va place…o voi accepta ca fiind cea mai potrivită momentului.Chiar dacă nu ştiu sau nu înţeleg….de ce aşa….ştiu că voi vedea mai târziu de ce….şi îi voi mulţumi şi voi zâmbi.
Este…ştiţi voi….ştiinţa de a te ruga…de aţi pune o dorinţă şi simultan să simţi,adică să te bucuri anticipat…acel misterios sentiment de „ca şi când” deja ai primit răspuns însoţit de detaşarea faţă de „cum?!”….acea stare de neaşteptare…de nepăsare sau indiferenţă faţă de rezultat.Asta vine din credinţa profundă a sufletului…care ştie că nu se sfârşeşte…că viaţa continuă…şi după.

Iar filozofez!…ha ha ha.

Apropo,specialiştii spun că în spatele unui om ce afişează masca fericitului se ascunde o mare suferinţă sau tristeţe.E adevărat, căci mulţi actori de comedie care au făcut milioane de oameni să râdă…să uite de necazuri…ei înşişi în viaţa lor particulară trăiau adevărate drame.
Eu zic aşa…şi râsul şi plânsul sânt două taine…două cadouri preţioase ale vieţii.

Am citit şi eu despre EFT şi Gary Craig….este o tehnică deşteaptă..ha ha ha….Dacă o încerci singur în camera ta şi te priveşti în oglindă făcând tapingurile alea…te bufneşte râsul …şi tot e ceva….ha ha ha.Eu o aprob chiar dacă unii o contestă.Din alte interese, desigur!

Iar m-am lungit cu scrisul şi mă simt prost….monopolizez pagina asta….mai scrieţi şi voi.

Dacă e ceva „secret” nu ţineţi în voi.
E şi ăsta un reflex…un complex…o frică de a spune exact ce gândeşti….căutăm mereu un ambalaj frumos….şi cu timpul ajungem să confundăm ambalajul cu cadoul….

SUPĂRARE

Când toată fiinţa pădurii
Adoarme-ngropată-n tăcere,
Sufletul omului singuratic
Se-nchide-n tainica durere.

Când frunzele pomilor cad
Şi se-ngroapă-n pământul rece,
Lacrimile omului se preling
Apoi cad şi totul se trece.

Când vântul răscoleşte inima pădurii,
Pădurea suspină cu sufletu-ntristat.
Inima omului simte bătaia
Oricărui minut ce trece supărat.

versuri…Corina Mirela Chirea

Ps:…heei,dar cine mai are timp astăzi…să simtă…să vadă…viaţa cu minunile din ea?!Ne-ar trebui o mie de vieţi să le cunoaştem pe toate…minunile…..se vor găsi mereu unii care să zică….vorba lui Bendeac….daaa ….daaaa…..mai taie din ele…..că e prea multe…!

Va salut cu drag, am fost plecata o vreme. Wow! Abia astept surpriza, Micule Print. Si cred ca banuiesc despre ce subiect delicat e vorba iar asta ma face si mai nerabdatoare sa te ascult dar sa te si cunosc, sa vedem cine ne binedispune pe aici cu umorul lui de copil divin 🙂 Si cand ma gandesc ca nici nu locuiesc chiar asa departe de tine … eu sunt din Caracal. Nu stiu daca am inteles bine, dar cred ca nu e vorba de un post local, nu?

„Cautati mai intii Imparatia Cerurilor si toate celelalte se vor adauga voua”!
Daca ( un cuvint care trebuie indepartat ) ne-am vedea Cerul din noi , ne-am insenina ! Micule Print….sa nu cresti „mare”!
Si eu te consider nororos cu atitea suflete curate in jurul tau.
Vorbaria ta umple tacerea lui Cristian.
Si ma intreb : Oare mai „doarme” cineva aici?
O mica-mare imbratisare pentru toti.

….iniţiativa nu mi-a aparţinut.
Au insistat un pic.Ştiau şi ei cât de delicat este subiectul…controversat şi bănuiam împreună posibilele urmări…avantaje şi dezavantaje.
S-a pus problema să fiu filmat cu faţa ascunsă(blurată) şi cu vocea modificată.Ha ha ha.Adică, să mi se asigure o protecţie a identităţii.
Aoleu…ce chestie…ce ipostază?!
Am spus de la început că înţeleg situaţia şi că mi-e indiferent…adică pot să fiu şi ne-blurat.
A rămas totuşi să mă hotărăsc eu până vin ei la mine să facă reportajul.

M-am gândit la ce va spune lumea…după…sincer, nu-mi prea păsa asta.Dar m-am gândit mai mult că poate mă vede mama la tv. şi o să se supere.
Parcă o şi vedeam că mă dă afară din casă, zicând că nu am un loc de muncă dar îmi arde de cai verzi pe pereţi….ha ha ha.
Ştiu cât de supărată a fost când a aflat atunci că am cerşit…că am făcut familia de râs.Atunci m-a iertat că a fost pe plan local… dar acum?!Sigur mă dă pe uşă afară….
Asta a fost toată reţinerea mea.
Cred că e omeneşte să ai astfel de gânduri când ştii că în urma unei decizii ca asta….viaţa ta se va schimba radical.

Despre temele abordate în emisiune nu vă spun deocamdată dar ştiu că intuiţi ceva.Am spart un pic gheaţa…dar am fost diplomat …am spus despre lucruri care sfidează şi ştiinţa şi religia…şi am menţionat asta…sper că nu vor tăia la montaj.
Sper ca după emisiune să apară şi alţii ca mine…care au trecut dincolo… şi s-au întors…cu sau fără un mesaj.

Fratzica….ai facut-o! 🙂 Rad….Costinelule scump, decizia a venit cand totul s-a copt si zic sa nu te mai astepti la reactii adverse pt ca in subtil exista sustinere ca aceste lucruri sa iasa la suprafata frumos…Eu ma astept si cred si potentez varianta de viitor (prezent continuu , mai bine ) in care vei fi si esti primit de catre toti cu sufletul, in toate cate le-ai trait, manifestat, expus…La urma urmei…evul mediu al fiintei s-a dus , Micule Printz…iar asteroidul tau….floarea …oaia la pachet desenate, sunt incadrate firesc in Univers 🙂 Trecem de la o societate a cunoasterii la una bazata pe constiinta chiar daca inca pare o utopie, toate se aduna in masa critica si dau REZULTANTA…va izbucni: O societate a Constiintei…Siii…DA, IN INTERIOR AVEM ACEEASI IMPARATIE, dincolo de silogisme,…Adevar . Te imbratisez si-ti multumesc pt lebede si balerine si toate cate iti mai trec prin cap la adresa mea…,sper sa ma abtin sa imbratisez si ecranul!!!…cand te-oi vedea… Astept….

Bună fetelor!Vă îmbrăţişez pe toate,cu drag!

Mă simt un pic privilegiat şi emoţionat.Aproape că mă întreb ce caut eu pe aici…între atâtea fete?
E ca şi cum aş fi singurul băiat într-o clasă de (cu) fete….ha ha ha…un pic stingherit…mă înţelegeţi…sper.
Dar, per total, mă simt bine cu voi toţi(toate)…chiar dacă nu sântem toţi la acelaşi nivel de conştiinţă sau cunoaştere.

Uite…am observat că lipseşte linkul cu facebook al comentariilor la postări.
Poate e mai bine aşa.
Adică mă refer la inconvenientul pe care linkul îl genera.Probabil ne făcea mai reţinuţi în a face unele destăinuiri sau cum zice Maria…să-ţi pui sufletul pe tavă.E şi ăsta un complex…un reflex de apărare.Tot un gen de frică…dar justificată oarecum.

Revenind la tema postării lui Cristi…împărăţia din interior…aşa este…nu se poate vorbi în câteva propoziţii despre o temă atât de delicată.Este ca şi cum ai preda la clasa a treia probleme de matematică de dificultatea celor pentru clasa 12-a.Şi să ai pretenţii ca elevii să poată rezolva ceva fără a cunoaşte regula de trei simplă.

Este iarăşi complicat să vorbeşti (să generalizezi) de detaşare sau de acceptare ,având în vedere realitatea secundară…experienţele fiecăruia, în lume,până acum.

Eu am înţeles că cel mai greu dar şi cel mai important gest al omului,în căutările sale…este predarea.Renunţarea la „luptă”…la căutări…a unor împliniri iluzorii.
Ajungerea la împăcarea cu sine.Nu e o luptă între ego şi sine urmată de o pace temporară.E mai degrabă înţelegerea faptului că nimeni nu pierde şi nimeni nu câştigă…nimic.
Ajungi pe un alt nivel de conştiinţă.
Treci de iluzia dualităţii.Accepţi mai uşor „pierderile”.
Unii o fac gradat, iar alţii brusc.Nici nu contează.Te ridici şi, chiar dacă ştii că vei cădea iar, frica nu va mai avea acelaşi impact pentru tine.În orice situaţie de viaţă.Nu vei mai (re)acţiona de frică.Şi în loc să plângi şi să te încrunţi…vei zâmbi…sau vei râde.

PS: RÂZI,ŞI LUMEA VA RÂDE CU TINE!
PLÂNGI!DAR VEI PLÂNGE SINGUR!

… definitv 🙂

Draga Micule Print,
la intrebarea ta „Crezi că sinele are nevoie de stimă?!” – imi suna mai degraba, la prima vedere, ca o intrebare retorica. 🙂 Sunt constienta ca sinele este infinit, si cum spunea si Cristian cu alte ocazii, in textele sale, sinele este integru si indivizibil (cu ceva nuante din partea mea). Imi spun si eu mie însami asta, ca ceea ce sunt in strafundul meu, nu mi-l poate lua nimeni, este „împaratia” mea interioara si cereasca. Dar cum spunea parintele Arsenie Boca, drumul cel mai lung este de la minte la inima,… ca „mii de ani i-ai trebuit luminii ca s-ajunga.” (recunoasteti voi cine este 🙂 ) si asta este greu pentru mine: sa integrez ceea ce sunt in launtrul meu profund, si sa cred ca SUNT ceea ce sunt, si nu este nevoie de dovezi exterioare care sa imi confirme ca sunt ceea ce sunt. Nu am fost educata sa am incredere in mine, sa am imaginea unui copil bun de mine, nu m-am simtit iubita pentru ceea ce sunt – m-am simtit mai debraga ca un copil care trebuia sa execute, sa fie asa cum i se cerea sa fie. Dar sunt sigura, ca in acea perioada comunista, multi parinti aveau acesta tendinta si acest fel de a-si educa copilul. Fara sa isi dea seama, evident, ca il ranesc. Nu ii condamn pe parintii mei, si de la o varsta se spune ca ceea ce suntem devine responsabilitatea noastra; nu mai putem sa tot dam vina pe parinti ca sunt cum suntem din cauza lor. Da, bine, asa este. Si acum caut aprecierea celorlalti, pentru ca sa ma simt ‘valorizata’. Intrebarea este: unde se gaseste granita intre ‘ego’ si ‘sine’? Cum putem sa ne castigam increderea in noi insine, prin ceea ce suntem cu adevarat, a avea respect si demnitate fata de sine, si a nu cadea in amagirile egoului, ale mandriei cand suntem apreciati? Cum sa ramânem increzatori si umili si demni – fara a ne lasa influentati de ce se întampla in exteriorul nostru (la lucru, in relatii cu prietenii, in familie, in societate)…? Incerc sa imi amintesc de fiecare data cand mi se face un compliment, fabula lui Lafontaine… „tout flateur vit au depens de celui qui l’écoute.” (orice magulitor traieste pe seama celui care îl asculta!). Adica, pe de o parte, sunt contienta ca ma pot simti magulita atunci cand mi se face un compliment, deci ‘ma diminuez’ in aceste situatii; si pe de alta parte, nu am o stabilitate interioara si o liniste interioara cu imaginea mea cu mine; ceea ce face ca înca mai sunt influentata usor de ce se spune despre mine. Desi caut sa ma pozitionez eu cu mine. Am hotarât sa citesc ceva carti despre stima de sine. Sper sa ma ajute sa clarific unele lucruri cu mine însami. Daca gasesc lucruri interesante, le împartasesc si cu voi! 🙂 si va multumesc pentru comentarii, le asteptam! 🙂 draga Draupadi, iti raspund cu drag data viitoare… 🙂 va îmbratisez, Anisa ~~

Am şi eu o întrebare pentru Anisa…
Crezi că sinele are nevoie de stimă?!

Şi o mică… completare…pentru toţi.

Se zice că „frica este o nevoie anunţată”(simplificare…citat din Neal Donald Walsh)

Vezi ce simplu este?!
Învăţăm să ne trezim,fiind un pic atenţi la nevoile(grijile)zilnice.
Ele vin oricum.Important e să le observi şi să ştii cum să le tratezi.Nu nevoile ca atare…cât mai ales reacţiile şi sentimentele ce se nasc în acele momente în sufletul tău.

Primul pas ar fi să ne dăm seama că multe din grijile şi problemele cotidiene ni le amplificăm singuri în planul mental…cu toate consecinţele.
De obicei punem răul înainte…ha ha ha.Ce obicei prost avem!Dar ce zic eu…obicei…?!Mai degrabă este un reflex!
Ca un tic nervos…nici nu-ţi dai seama că-l ai.Sau ştii de el,dar îl faci oricum pentru că te-ai obişnuit cu el şi nu te mai deranjează.

Acum vreo doi ani,am găsit în cutia poştală un calendar de buzunar şi o invitaţie la evanghelizare.
Pe calendar era un mesaj inteligent(şi nu prea)….un copil plângând şi îndemnul(sugestia) „Nu-ţi fie frică de ziua de mâine…Dumnezeu este deja acolo!”

Interesant mod de abordare!
Eu aş fi scris…„Ai încredere în ziua de mâine…Dumnezeu este deja acolo!”
Aş fi eliminat astfel negaţia din propoziţie(sugestie) şi termenul „frică”.
Ca să nu mai spun că orice sugestie se face la timpul prezent.

Ca o concluzie…constatare…sfat…
Să ne acordăm, zilnic, mai mult timp sufletului.
Cu timpul,ne vom aminti cine suntem.
Ne vom regăsi fiecare adevărata identitate.
Nevoia de a căuta în afara noastră va fi înlocuită de bucuria de a fi noi înşine.

…. „avem aceeasi imparatie” – este adevarat. si de curând mi-am zis ca oamenii nu-si dau seama ca in fata unei boli, in fata mortii, in fata pericolului, in fata puterii distrugatoare a naturii, in fata iubirii, a bucuriei – toti suntem la fel. Cautam toti bucuria si sa evitam suferinta. Fiecare in felul sau. De ce oare atunci trebuie sa cream atatea compartimente, sa divizam in straturi sociale -care de altfel, sunt fluctuante, in functie de cultura si societatea in care traim – si care ne dau ‘dreptul’ sa ne simtim ‘superior’ sau ‘inferior’ celuilalt? Oricum, imi spun eu mie, este numai un punct de vedere, o judecata pe care ne-o permitem cu atata libertate. Imi veti spune ca acest lucru exista de veacuri. Omul are nevoie sa se ‘în-dumnezeiasca’ pe pamânt, sa-si acorde valoare. De vreme ce nu o poate gasi in sine. Un om de cultura roman spunea ca singura valoare este de a fi un om bun in viata. Frumos. Intrebarea mea este: de ce e mai simplu sa vedem aceste valori in oamenii de valoare decât in sine? De ce nu reusim sa ne apreciem pe sine pentru ceea ce suntem in interiorul nostru? Eu nu reusesc sa vad valoarea mea interioara. Oare pentru ca sunt prea exigenta cu mine? Sau pentru ca nu am fost apreciata pentru ceea ce sunt cand eram copil? sau pentru ca am prea multe asteptari de la mine, desi acestea nu reusesc sa imi aduca un raspuns clar cu mine insami. Dar apreciez oamenii cu valori personale si universale. Si este ceea ce ma uneste celor cu care leg prietenie. Solidaritatea, umanitatea, compasiunea, atentia fata de celalalt, respectul, delicatetea, blândetea, inteligenta.. – este ceea ce ma atrage spre celalalt. Dar cum as putea sa invat sa le apreciez si in mine? De ce stiu dar nu cred ca sunt si eu asa? Nu stiu cât timp imi va lua pâna ma voi respecta si stima si eu pe mine. Incercând sa nu cad in latura opusa. Va imbratisez cu drag, Anisa

Cristi, ma regasesc in ce spui , de parca m-as fi privit intr-o oglinda. Probabil acesta este mesajul ideii ca suntem oglinzi unii pentru ceilalti, ne reflectam unii altora fie aspectele reprimate, fie cele intelese si integrate ale fiintei noastre. Si eu am senzatia ca traiesc intr-o lume paralela si simt din ce in ce mai multa compasiune pentru oamenii din jurul meu care inca mai dorm. In acelasi timp, stiu ca trezirea mea nu este completa inca, dar ma minunez pe masura ce desteptarea are loc si ma intreb cum de am putut avea un somn atat de adanc si de lung. Si eu m-am framantat cum as putea sa-i ajut mai mult pe apropiatii mei si am ajuns la concluzia ca nu trebuie decat … sa fiu. Adica, am renuntat de mult la ideea ca trebuie sa-i schimb si am inteles ca le sunt datoare doar cu propria mea transformare.
Micule Print, am fost ravasita acum cativa ani, cand am descoperit istoria prea putin cunoscuta a martirilor acestui neam, a sfintilor inchisorilor comuniste. Valeriu Gafencu a ramas pentru mine un model de sfintenie si il evocam ori de cate ori mi se parea ca viata ma punea greu la incercare si cedam. Vorba ceea, „inteleptul e fericit si in iad, prostul sufera si in paradis”.
Daca ne intrebam de ce Dumnezeu a permis tot acel rau, atunci ajungem inevitabil si la dilema „de ce Iisus a trebuit sa moara si pacatosii de farisei au ramas?” Eu cred ca acei martiri si-au asumat acel sacrificiu imens pentru ca noi sa putem avea in ei un model de curaj si de demnitate. Pentru ca atat de mult a slabit credinta noastra, incat probabil numai astfel de oameni ne mai puteau trezi din somnul cel de moarte.