Arta de a trăi

Omul e mai presus de orice! Mai presus chiar și decît Dumnezeu. Un rege află că există undeva în regatul său un om sfînt. Trimite pe cineva să-l invite la palat ca să-l cunoască și el, însă omul sfînt refuză. Regele, orgolios, trimite cîteva gărzi să-l aducă forțat la palat. Ajunge sfîntul în fața regelui și acesta îi spune. „De ce nu ai acceptat să vii de bună voie cînd te-am invitat frumos? Nu știi oare că am puterea să te alung din regatul meu?” Omul sfînt se pleacă în fața regelui și îi spune plin de umilință. „Cu adevărat ești un mare rege. Ești chiar mai mare și mai puternic decît Dumnezeu!” Regele ușor încurcat de vorbele sfîntului, încîntat de măgulirea adusă, dar și ușor nedumerit de o asemenea afirmație îl întreabă pe sfînt: „De ce spui că aș fi mai mare decît Dumnezeu?” Sfîntul îi răspunde cu la fel de multă smerenie: ”Pentru că tu poți să ma dai afară din împărăția ta, pe cînd Dumnezeu n-are unde să ma alunge din Împărăția lui.”

Omul își este propriul dușman. Cele mai mari atrocități împotriva oamenilor au fost declanșate de alți oameni. Fiind în vîrful lanțului trofic, nu mai înțelegem ce înseamnă a evolua, nu mai înțelegem ce înseamnă a fi uniți și a colabora. Ne sabotăm unii pe ceilalți, ne considerăm, fiecare în parte, buricul pămîntului și rătăcim bezmetici în niște construcții sociale aberante.

Dumnezeu ne iubește necondiționat. Omul iubește mereu doar în anumite condiții. Dumenzeu ne lasă liberi. Omul îngrădește libertatea omului. Omul e cel mai tare! Cînd ne-om trezi oare din nebunia aceasta?

În Evanghelia lui Toma, text apocrif, Iisus spune: „Veți ști că Dumnezeu lucrează în voi atunci când veți simți în același timp o mișcare și un repaus.” În repaus se află sursa mișcării. Rădăcinile puterii se află în repaus.

În „Tao te King” se spune: „Fiți cu totul fără de dorințe și mențineți-vă într-o pace profundă. După o viguroasă înflorire orice lucru revine la obârșia sa. Această întoarcere la obârșie este repausul. Repaus e întoarcerea la viață.” (XVI)

După ce am lăsat să înflorească toate dorințele și poftele noastre vom ajunge să simțim o nostalgie a stabilității. „Fiul risipitor” vrea să se întoarcă acasă. Însă, pentru unii rătăcirea a fost atât de lungă încât au uitat chiar și faptul că au plecat de undeva și o angoasă teribilă le macină sufletul: „oare de unde am plecat?” – se întreabă ei de dimineața până seara și de seara până dimineața. Inconștient, fiecare om simte nevoia de liniște și echilibru, nevoie transpusă de-a lungul timpului în tot felul de forme sociale, de ideologii și dogme. Liniștea sau repausul spre care tânjim se identifică cu originea ființei. Pentru foarte mulți liniștea și armonia cea mai înaltă înseamnă a fi din nou în locul în care s-au născut, împreună cu părinții lor. Dar originea ființei nu este familia și astfel, nostalgia stabilității continuă să-și facă simțită prezența. Repausul este sursa tuturor mișcărilor. Din el provin toate și în el se vor întoarce toate după ce vor ajunge la maxima înflorire. Repausul este casa spre care tânjim fără să știm.

Dincolo de aceste inflexiuni poetice, valoarea spirituală a repausului rămâne încă învăluită în mister. Să simți în tine, în același timp, un repaus și o mișcare este în primul rând un paradox. Și când vrei să înțelegi cu ajutorul minții obișnuite paradoxurile, nu te alegi decât cu o durere de cap.

În „Tao te King” se afirmă faptul că mișcarea și repausul sunt polii unui întreg, tot așa cum plinul și golul sunt aspectele opuse și complementare ale întregului. Dacă ideea de gol ne pune întotdeauna în rezonanță cu vidul, cu lipsa, atunci ideea de repaus pentru omul obișnuit înseamnă lene, moleșeală, adică tot ceea ce este mai rău. Trăim într-o societate a omului-acțiune, tot timpul pe drumuri, cu telefon în mașină și la baie și pentru acest tip de societate non-acțiunea pare a fi tot ceea ce este mai rău. Repausul trebuie învățat în mod conștient printr-o integrare volitivă a sa în viața de toate zilele. Nu este vorba să leneviți într-un fotoliu privind la televizor pentru a spune că exersați starea de repaus.

Ce-ar însemna exersarea stării de repaus? Înseamnă a obține pe anumite perioade de timp imobilitatea corpului și a gândurilor. Aproape orice om simte o dorință puternică de a ajunge la repaus. Chiar dacă fiecare are opinia lui personală referitoare la repaus, cu toții se gândesc că va veni un timp când nu vor mai trebui să facă nimic. Acestea sunt extremele prin care trece omul obișnuit, pentru că cel înțelept își dă seama că repausul și mișcarea sunt două aspecte ale realității care nu pot fi separate niciodată complet. Astfel, cel plin de măiestrie învață cum să acționeze și în același timp să fie și în repaus. Ori de câte ori te afli în acțiune trebuie să te simți totodată și în repaus, așa cum se manifestă de altfel și Dumnezeu.

Pentru că am fost obișnuiți să fim doar în acțiune, este necesar ca la început să exersăm starea de repaus prin imobilitatea corpului și a gândirii. Trebuie să rezervăm zilnic un timp pentru a ne opri corpul într-o poziție fixă. Trebuie să exersăm concentrarea gândurilor asupra unui singur obiect. În momentul în care „repausul” va compensa „acțiunea”, se petrece ceva miraculos în întreaga ființă: vom vedea că repausul, liniștea sau calmul continuă să ne cuprindă ființa chiar și în timpul celor mai dinamice acțiuni.

Atît timp cît trăim la nivelul minții nu vom fi niciodată cu adevărat mulțumiți de noi. Reprezentările mentale ale realității sînt goale, lipsite de conținut, de profunzime și nu ne vor da niciodată satisfacția pe care ne-o vor aduce obiectele exterioare. De aceea un om centrat doar în mintea sa va fi mereu și mereu atras în lumea exterioară, va căuta satisfacția, împlinirea în interacțiunea cu obiectele și ființele exterioare. Atunci cînd lumea exterioară va fi dură cu ei și li se va prezenta cu totul altfel decît și-o doresc, vor cădea în depresii, în lumea formelor goale din interiorul propriei minți. Un om care trăiește preponderent doar prin intermediul minții, atunci cînd va fi forțat să se interiorizeze, atunci cînd va rămîne doar cu el însuși, nu va avea altceva la dispoziție decît reprezentările minții, reprezentări care sînt ca un fel de poze ale realității. Fotografia unui măr nu este totuna cu mărul, fotografia iubitei nu este totuna cu iubita! Cînd lucrurile te vor izola de lumea exterioară și vei fi nevoit să rămîi în tine un timp mai îndelungat, vei realiza marea păcăleală a minții, vei realiza că nu-ți vei putea ostoi foamea doar cu fotografia unei mese îmbelșugate. Ca și fumul se vor destrăma imaginile mentale și vei simți că totul este absurd, că viața nu are sens și poți cădea pradă unei depresii adînci dacă nu reușești să găsești din nou ceva în exterior de care să te agăți cu disperare.

Cel care trăiește în inimă are un cu totul alt înțeles al lumii și al lucrurilor. Cel care trăiește în inimă nu are doar reprezentări ale realității, el are trăiri autentice, trăiri care au fost generate în contactul cu lumea exterioară, dar care au crescut și au înflorit în interiorul sufletului. Trăirile sînt vii, trăirile au profunzime, au conținut, au valoare nutritivă. Dacă, la un moment dat,  lumea exterioară ne va izola printr-o conjunctură nefavorabilă de fapte, vom rămîne bucuroși cu trăirile din suflet, nu vom flămînzi, nu ni se va destrăma toată viața, nu vom avea senzația că totul se prăbușește sau că nimic nu mai are sens. Dacă ne-am obișnuit să locuim în inimă și nu în cap, viața ne este mult mai bogată în trăiri interioare, trăiri pe care vom ajunge să le prețuim mai mult decît orice bogății exterioare. O viață interioară bogată în trăiri frumoase, ne poate conduce pînă la realizarea faptului că, sufletul poate fi fericit prin el însuși și nu numai prin ceea ce ajungem să dobîndim în lumea exterioară. Această realizare este punctul de cotitură în trezirea sufletului, este începutul mîntuirii noastre – sufletul poate fi fericit prin el însuși, viața are sens numai dacă îți trezește trăiri interioare pline de viață!

Dacă bogăția interioară nu este formată decît din reprezentări mentale, atunci cînd vom fi forțați să rămînem în noi înșine, ne vom simți săraci, vom flămînzi și disperarea ne va cuprinde sufletul. Dacă bogăția interioară este formată din trăirile inimii, din sentimenele și emoțiile frumoase cărora le-am dat viață și le-am permis să se manifeste, vom simți o satisfacție mare de a rămîne mai des în noi înșine, chiar și fără ca viața să ne forțeze să privim în interior. Și dacă viața exterioară va lua o turnură neaștepată și vitregă, vom găsi refugiul protector în bogăția interioară a trăirilor pline de viață ale inimii. Iată de ce merită să învățăm să trăim mai mult în inimă și nu în cap.

Este bine venit din când în când să întrerupem toate activitățile curente. Să nu mai facem nimic din ceea ce eram obișnuiți să facem. De exemplu este bine să mergem într-un loc în care să fim rupți de toate obișnuințele cotidiene: să nu mai privim la televizor, să nu mai ascultăm radioul, să nu mai vorbim la telefon, să nu mai citim, să nu mai mâncăm aceleași feluri preferate de mâncare etc. Toate aceste acțiuni trebuie înlocuite cu o căutare frenetică a centrului ființei. Când suntem prinși în vâltoarea acțiunilor noastre, nu întotdeauna putem să conștientizăm cauzele reale ale acestora. De aceea, sunt binevenite pauzele în timpul cărora să reflectăm asupra lor. Exteriorizarea trebuie compensată cu o interiorizare proporțională, altfel balanța ființei se dezechilibrează. Și unde există dezechilibre, nu există armonie. Dacă ne raportăm la perioade mai scurte de timp, vă sugerez să consacrați în medie o oră pe zi căutării interioare a centrului ființei.

Pentru mintea obișnuită este important ca timpul și spațiul să fie finite. Timpul devine finit datorită ciclicității. Anual retrăim aceleași sărbători. Astfel, ceea ce părea a fi fără început și fără sfîrșit, misterios și de neînțeles – marele distrugător – devine astfel accesibil, îmblînzit și domesticit. Un mic bobîrnac Pamîntului, o înclinare a axei sale de rotație și timpul a luat o formă cu care mintea se poate înțelege – marele distrugător e doar un an, care se tot repetă!

La mulți ani fericiți vă doresc tuturor. Un An Nou plin de surprize plăcute!

Vă invit pe toți să trecem la o mai bună transpunere în viața de zi cu zi a iubirii. Să trecem de la gînduri la vorbe și de la vorbe la fapte! Chiar dacă mă credeți idealist sau chiar utopic, am ferma convingere că, dacă am începe să ne manifestăm cu mai multă iubire, am reuși să transformăm țara și poate chiar întreaga lume. Nu ne costă nimic, nu ne trebuie capital străin sau autohton, nu ne trebuie avize sau cine știe ce autorizații, ne trebuie doar o atitudine interioară bazată pe suflet, pe iubire, pe compasiune, pe înțelegere și pe respect reciproc, pe omenie, pe ceea ce avem mai înalt și uman în noi. Este suficient să începem prin a fi mai atenți cu exprimarea iubirii față de cei apropiați, față de frați și surori, față de vecini, față de prieteni și să ajungem să ne exprimăm cu iubire pînă și față de colegii de serviciu, față de cei pe care îi întîlnim pe stradă, față de cei pe care îi privim la televizor, îi ascultăm la radio sau îi întîlnim pe internet – față de toți.

Exceptînd perioadele în care sînt îndrăgostiți, chiar și între doi iubiți faptele iubirii, cuvintele iubirii, gesturile iubirii sînt cam rare. Eu cred că dacă am înmulți gesturile iubirii, cuvintele iubirii, faptele iubirii, gîndurile pline de iubire am reuși să ne tranformăm pe noi și pe ceilalți, am reuși să devenim extrem de bogați. Ar fi țara plină de turiști pentru că toți ar vrea să vină să simtă pe pielea lor un climat de iubire, să respire un aer îmbogățit de tandrețe și compasiune, de sinceritate și dăruire sau cel puțin de respect și omenie.

Concret, vă propun ca măcar în fiecare duminică să fim mult mai atenți în exprimarea iubirii. Să fim darnici în gesturi de tandrețe, în cuvinte frumoase, în fapte pline de iubire. Măcar duminica să dăruim celorlalți mai multă înțelegere, să evităm orice supărare, orice cuvînt urît, orice reproș. În această zi a iubirii să urmărim să iertăm și să cerem iertare.

Și mai concret, vă propun să vă cumpărați un caiet și în fiecare duminică să scrieți în el o declarație de dragoste  față de Dumnezeu. Dacă în vreo duminică nu simțiți să scrieți nimic, nu aveți nici un cuvînt e suficient să scrieți doar „te iubesc!” sau să desenați o inimă sau să vărsați o lacrimă și să semnați sub ea. Spuneți-i cum simțiți dragostea față de EL. De asemenea, dacă vă este greu să exprimați în mod direct o declarație de dragoste față de un anumit om, atunci scrieti-o în caiet fără să fie nevoie ca el să ajungă să citească ceea ce ați scris. Chiar este un exercițiu foarte valoros să scrieți aceste declarații de iubire. Spuneți părinților, fraților și surorilor voastre că îi iubiți. Facem prea rar acest lucru!

Haideți să facem ca într-adevăr măcar ziua de duminică să devină ziua iubirii, ziua iertării, ziua în care să ne îmbrăcăm sufletul în hainele cele mai frumoase, să le îmbăiem în iubire, să le îmbrăcăm în cuvinte de dragoste, în gesturi de tandrețe, să fim cu adevărat iubitori, buni și frumoși! Să trecem la fapte! Voi relua acest articol de-acum în fiecare duminică în care voi avea acces la internet. Răspîndiți-l și voi … să începem o revoluție a iubirii!

Iubirea se spune că perturbă percepția și gîndirea, însă nici mintea nu se lasă mai prejos și poate perturba foarte mult exprimarea liberă și naturală a iubirii. Mintea poate îngreuna manifestarea iubirii, fie prin reprimarea ei, fie prin impunerea unor condiții foarte grele în care să se desfășoare. Mintea nu vrea să pară tot timpul un fel de „Gică-Contra” în ceea ce privește iubirea, adeseori spune: „Da, e minunată iubirea! Ce bine că te-ai îndrăgostit, dar pentru ca această iubire să se poată exprima este necesar să fie îndeplinite mai întîi cîteva mici-mari condiții.” Pînă la un punct este normal să fie așa, însă mintea a creat și concepte foarte nesănătoase pentru suflet în ceea ce privește iubirea. Unul dintre acestea este cel al „sufletului pereche”. Nu mai știm exact cînd și cum mintea a creat o poveste despre faptul că fiecare om ar avea doar o jumătate de suflet și că, pentru a se desăvîrși, ar avea nevoie să-și găsească cealaltă jumătate. Din cîte știu, această povestioară ne parvine de la scriitorul grec Aristofan. Vreau să înțelegeți că această idee a jumătăților de suflet și a așa-zisului „suflet pereche” chiar nu este altceva decît o poveste, o poveste romantică în felul ei, însă doar o poveste și nimic mai mult!

Fiecare om are sufletul întreg, fiecare om se poate desăvîrși prin sine însuși cu ajutorul lui Dumnezeu. Fiecare om are tot ceea ce îi trebuie pentru a fi întreg, pentru a fi capabil să se bucure în inima lui de tot și de toate. Dacă ne referim la mitul Facerii din Biblie, chiar și aici se spune că Eva a fost făcută dintr-o coastă a lui Adam. Dumnezeu nu i-a luat lui Adam o parte a sufletului ca să o creeze pe Eva, i-a luat doar o coastă! Eva și-a primit sufletul, ca și Adam, de la Dumnezeu. Și a primit un suflet întreg și la fel cu al lui Adam. Ceea ce ne diferențiază este trupul și mintea, dar sufletul ne este la fel.

În procesul evolutiv avem nevoie unii de ceilalți. Nimic nu ne ajută mai mult decît să relaționăm între noi, însă cel mai adesea ajungem să depindem unii de ceilalți, ajungem să credem că pentru a fi întregi trebuie să ne găsim jumătatea. Nimic mai fals. În realitate, astfel de gînduri dăunează cel mai mult sufletului și dacă ajungem la dependență și chiar la credințe puternice cum că am fi incompleți, vom avea apoi de parcurs un lung proces de vindecare și de redeșteptare. Lucrurile stau cam așa! Sîntem suflete mult îngropate în materie, cu multe din potențialități adormite. Așa cum sîntem acum este adevărat că nu sîntem nici pe departe întregi, nu avem senzația că sîntem una cu totul, nu simțim în noi înșine plenitudinea bucuriei și chiar avem o mare nevoie de a fi împreună cu ceilalți, de a fi iubiți și apreciați. Ceea ce se cere însă de la noi este ca ceea ce trezește prezența cuiva în sufletul nostru, să fim capabili ulterior să trezim singuri și să permanentizăm acea calitate. De exemplu, cineva cu care ajungi să interacționezi sau chiar să ai o relație, îți poate trezi generozitatea. De felul tău ești cam zgîrcit, dar în prezența acelei persoane devii dintr-odată mai generos. Dacă începe să-ți placă să fii generos, vei ajunge să tragi concluzia că trebuie neapărat să ai acea persoană lîngă tine pentru a putea fi generos. Este o condiționare pe care mintea o face imediat, pentru că este calea cea mai ușoară. Așa se ajunge la dependență și începem să ne dăunăm unul altuia. Calea corectă este ca după ce cineva ne-a arătat prin simpla sa prezență ce înseamnă să fii generos, să începem să fim generoși prin noi înșine și dacă altceva nu mai are ce să ne învețe, relația cu acea persoană se va încheia frumos și vom merge mai departe către următoarele lecții ale vieții. Fiecare om ne arată doar calea pe care trebuie ulterior să o parcurgem singuri. Unele lucruri se învață mai ușor, altele mai greu. Pentru a învăța unele lucruri unii rămîn în viața noastră un timp scurt, alții pentru un timp mai lung. Sîntem aici pentru a ne învăța unii pe ceilalți să ne trezim sufletele și cel mai ușor învățăm aceasta prin iubire și prin relațiile pe care le avem. Chiar dacă transformările implică și multă suferință, iubirea și relațiile rămîn cea mai simplă cale de a ne trezi sufletele. Totul e să nu ne complacem în dependență și stagnare.

Unele lucruri pe care trebuie să le învățăm sînt foarte adînci, și pentru acele lucruri avem nevoie lîngă noi de oameni cu adevărat potriviți. De regulă, cele mai adînci potențialități ale sufletului ni le poate trezi prezența unui singur alt om în viața noastră. Însă acela nu ne este sufletul pereche, este doar sufletul potrivit, care să ne arate calea către ceea ce sîntem ca întreg, ceea ce sîntem prin noi înșine. Gabriel Garcia Marquez spunea foarte frumos și concis despre toate acestea în felul următor: „Te iubesc nu pentru ceea ce ești, ci pentru ceea ce sînt, cînd sînt cu tine!” După ce cineva care ne iubește ne arată ceea ce sîntem cu adevărat, trebuie să învățăm să fim așa cum ne face celălalt să fim, în mod independent de iubirea sau de prezența lui în viața noastră. Aceasta este ceea ce ni se cere și aceasta este calea de a ne trezi sufletele, pentru a le reda toată măreția cu care au fost înzestrate dintru început. Pentru aceasta alegem să relaționăm, să trăim împreună, pentru a ne ajuta unii pe ceilalți și mai ales pentru a ne bucura împreună!

În ceea ce privește iubirea, mintea a creat de-a lungul timpului fantezii care de care mai uimitoare, care de care mai frumoase, care de care mai inspirate. Oameni cu o mare măiestrie în mînuirea cuvintelor au exprimat iubirea în fel și chip. Poeții, sfinții, filosofii, psihologii, psihiatrii și neurologii nu s-au lăsat pînă cînd nu au analizat din toate punctele de vedere posibile iubirea. Cu toate acestea, fiecare om este în fața iubirii complet dezarmat. Cu toate că tînjim întruna după iubire, cînd ne apare în cale ne găsește mereu nepregătiți. Iubirea, ca și sentiment, provine dintr-un loc care se află dincolo de granițele minții. Iubirea nu este ceea ce gîndești și nu are nevoie de gînduri sau cuvinte pentru a se putea manifesta și exprima. Iubirea este ceea ce ești!. Însă relațiile de iubire au nevoie de gînduri și de cuvinte pentru a se putea forma și consolida. Într-o relație nu este suficientă iubirea. Este necesară și exprimarea iubirii, iar exprimarea iubirii presupune să ne folosim mintea – mintea năstrușnica! De aici încep cu adevărat problemele. Dacă am reuși să ne mutăm dincolo de minte, să trăim prin intermediul acelei conștiințe care nu se bazează pe gînduri și cuvinte, pe spațiu-timp, ar fi suficient să iubim!

Cînd mintea încearcă să cuprindă iubirea, fie are tendința de a exagera și de a proiecta asupra iubirii propriile sale fantezii abracadabrante, fie o minimizează și îi întoarce spatele. Cînd ne îndrăgostim devenim cu toții poeți sau cel puțin cititori de poezie! Căutăm cuvintele cele mai inspirate care au fost scrise vreodată pentru a ne declara iubirea. Intrăm într-un proces de transfigurare, adică de înfrumusețare a realității și pînă la un punct este minunat că se petrece astfel, însă dacă acest proces de transfigurare în care este implicată mintea, depășeșete o anumită limită, el devine dăunător pentru iubire și, mai ales, pentru  relație. De exemplu, un îndrăgostit poate să înceapă să-și declare iubirea într-un mod ideal, folosind cuvinte meșteșugite, adunate cu trudă din cărțile scrise de-a lungul sutelor de ani. Cînd primești o declarație de iubire în care ești descris în așa fel încît nu te mai recunoști deloc, oricît de măgulitoare ar fi descrierea, dacă în tine nu este deja aprinsă cu aceeași intensitate flacăra iubirii, ai tendința să te retragi. Prima lecție pe care trebuie să o învățăm în iubire este să fim cît mai naturali, să ne exprimăm cît mai natural, să facem declarații cît mai frumoase, dar fără să ne îndepărtăm prea mult de realitate.

Mintea are tendința să exagereze foarte mult în iubire, să facă sau să promită lucruri nebunești, care în loc să consolideze o relație o pot distruge. Pentru a avea relații fericite, pe lîngă iubire avem nevoie și de o anumită măiestrie în exprimarea iubirii. Iubirea ne este dată, exprimarea iubirii trebuie educată!