Dacă vrei să fii fericit, negăsind ceea ce cauți, caută perfecțiunea și dă-ți seama cât mai repede că nu există! Fă cât mai bine ceea ce faci, dar nu te încăpățâna să fii perfect! Fii bun, fii foarte bun, dar nu te considera perfect! Visează o lume cât mai bună, dar nu te întrista dacă nu este încă perfectă! Bucură-te de compania oamenilor, dar nu te aștepta ca ei să-ți aducă doar bucurii! Viața devine perfectă din momentul în care îți dai seama că nu este perfectă!
Tinerețea omului se sfârșește când se sfârșește expansiunea sa. Din momentul în care nu mai continuăm să creștem, începem să îmbătrânim. Din punct de vedere fiziologic există, în mod cert, o limită a creșterii noastre armonioase, însă din alte puncte de vedere nu există vreo limită. În ce privește cunoașterea nu există limită, putem crește mereu. În ce privește iubirea, de asemenea, nu există vreo limită, iubirea poate să crească neîncetat. Atât timp cât vom continua să creștem vom rămâne tineri și fericiți. Visurile să ne rămână vii, încrederea să nu ne părăsească. Buna-dispoziție, pacea sufletească, simțul umorului sunt proiectate în așa fel încât să se dezvolte continuu. Numai că, cel mai adesea, facem mari eforturi pentru a le împiedica să crească și atunci începem să îmbătrânim. De obicei, spunem că lucrurile sunt într-o cauzalitate inversă, adică toate acestea scad pentru că îmbătrânim, dar în realitate îmbătrânim din momentul în care pe mai multe planuri ale vieții am renunțat să creștem, să fim în expansiune! Să presupunem că omul este alcătuit din trup, minte și suflet. Dacă pe două din cele trei planuri am încetat să creștem să fim în expansiune, înseamnă că am început să îmbătrânim. Dacă pe două din cele trei planuri continuăm să fim în expansiune, ne vom simți tineri și fericiți. Să fim mereu în expansiune!
Clipele trec, devin amintiri. Adunăm povești, risipim priviri! Visăm, vorbim, uneori dansăm, mâncăm, muncim și adeseori dormim – Viața! Și din toate acestea facem artă – zâmbind, iubind, trăind!
Gândurile proaspete, percepțiile calde sunt cele mai savuroase pentru suflet. Savurați percepțiile înainte de a le interpreta sau judeca. Gustați-le înainte de a fi preluate de malaxorul memoriei și al judecăților. Savurați gândurile proaspete, care n-au apucat încă să fie alterate de umbra trecutului, care n-au apucat încă să fie comparate cu cele similare din memorie. Prospețimea este mereu bună și revigorantă pentru orice suflet. Prospețimea gândurilor, prospețimea percepțiilor, prospețimea trăirilor ne conferă o viață care mustește de fericire.
Trăim într-un univers care, din perspectiva conștiinței ultime, este doar un vis, o realitate iluzorie. Totuși, în interiorul visului suntem reali, avem o existență obiectivă. Problema omului este că, prin intermediul minții și limbajului, interpretează într-un mod personal realitatea obiectivă și, astfel, devine captiv propriilor sale judecăți. Trezirea presupune ca, mai întâi, să devenim conștienți de realitatea obiectivă așa cum este ea, iar pentru aceasta este necesar să ținem cont de câteva reguli.
Una dintre reguli ar fi să folosim cu mult mai multă atenție limbajul, să folosim cuvintele doar pentru a reda adevărul și ceea ce este necesar de comunicat. Altfel spus, trebuie redusă și chiar eliminată bârfa, obișnuința de a vehicula informații neesențiale și cel mai adesea neadevărate despre oameni și lucruri.
O a doua regulă ar fi să facem cât mai puține presupuneri sau, în limbajul de acum două mii de ani, să nu ne facem griji inutile.
Și, în sfârșit, o a treia cerință ar fi să nu judecăm, să eliminăm acest obicei de a-i judeca pe ceilalți, adeseori în mod pripit și superficial.
Ținând cont de aceste trei reguli ne putem transforma întreaga viață. Vom reuși astfel să ne „trezim” să devenim conștienți de realitatea obiectivă așa cum este ea. Desigur, vom mai avea apoi de făcut un pas, să conștientizăm faptul că și realitatea obiectivă este la rândul ei iluzorie din perspectiva conștiinței ultime, dar fără prima trezire nu poate fi obținută cea de a doua!
Maturitatea poate fi privită din foarte multe puncte de vedere și există foarte multe criterii de evaluare a nivelului ei de dezvoltare, însă uneori putem găsi câte un criteriu de evaluare foarte cuprinzător. De exemplu, maturitatea, mai ales cea sufletească, apare atunci când poți să combați ideile altui om fără să îl jignești. Jignirile aduse celui pe care vrei să-l combați în ceea ce a afirmat nu arată altceva decât un nivel primitiv de dezvoltare intelectuală și, mai ales, sufletească.
În ultima vreme se tot incriminează egoul. Egoul, simțul eului, conștiința de sine pe care o manifestăm în starea de veghe este o necesitate ontologică. Așa sunt rânduite să fie lucrurile. Avem nevoie de această conștiință de sine pentru a exista, pentru a experimenta existența umană. Nu egoul este problema, ci egoismul.
Egoul a ajuns să fie incriminat pentru că forma de conștiință pe care ne-o oferă este prea limitată. Egoul, se spune, ne limitează la identificarea cu trupul și mintea, ori acestea sunt mult prea puțin în comparație cu ceea ce poate reprezenta conștiința în forma sa pură. Însă nu egoul trebuie incriminat, ci cunoașterea superficială și trunchiată a ceea ce suntem. Cu cât cunoaștem mai puțin despre trupul și mintea noastră, cu atât vom avea un ego mai strâmt și mai înclinat către egoism. Cunoașterea superficială a ceea ce reprezintă cu adevărat trupul ne formează un ego sărac și superficial. Cunoașterea în profunzime a trupului, a celulelor care îl compun, al atomilor din care suntem alcătuiți ne face să avem totodată o conștiință de sine, un ego, mult mai „educat”, mai vast, mai înțelept și mult mai puțin egoist. Atunci când reușim să înțelegem natura ultimă a trupului nu ne vom mai identifica doar cu el, ci cu tot universul și astfel facem trecerea de la un ego mic și superficial la o conștiință de sine cosmică și absolută, dar care să știți că este tot un fel de ego, pentru că individualitatea, sentimentul existenței tale unice, nu dispare și nu se pierde. Adevărata conștiință de sine nu este diferită de conștiința egoului, doar că are o profunzime și o cuprindere extraordinare.
Mereu avem ceva de făcut, mereu planificăm! Planificăm munca, planificăm timpul liber, planificăm somnul, planificăm concediile! Ce-ar fi să ne planificăm o deconectare de la planificări! Relaxare! Vezi ce simți dacă îți aduci în minte gîndul că ai rezolvat totul, că nu mai este nimic de făcut, că ai ajuns la capăt…. pe deplin împlinit!
Deoarece într-o foarte mare măsură ne definesc gândurile pe care le întreținem este bine să ne deprindem să gândim la scară mare.
Gândirea ar fi bine să ne creeze o reprezentare a universului și a locului pe care îl ocupăm în cadrul acestuia. Este bine să avem un răspuns, chiar dacă nu este exhaustiv și întrutotul corect, la întrebările fundamentale ale filosofiei: ce este omul? ce este viața? ce este sufletul? etc. O astfel de viziune integralistă asupra lumii și a rostului nostru în lume ne poate conferi stabilitate și sens, aspecte fără de care nu putem construi nimic și, mai ales, nu putem să ne transformăm, să creștem sufletește.
Puțină informație din domeniul fizicii, astronomiei, biologiei, psihologiei, câteva cărți de filosofie sau spiritualitate ne pot ajuta să ne formăm o viziune măreață asupra noastră înșine. Fără a cădea în extrema mândriei exagerate, ar fi bine să devenim conștienți de valoarea și măreția noastră ca ființe umane. Astfel de gânduri la scară mare ne pot fortifica psihic, ne pot ajuta în procesul de transformare și creștere sufletească.
Oricare ne-ar fi scenariul de viață, el este iluzoriu sau cel puțin efemer. Oricare ne-ar fi condițiile de viață, ele depind de modul de a le percepe. Aproape totul depinde de percepția și puterea noastră de înțelegere. Întreaga viață ne este un vis, un vis din care trebuie să ne trezim printr-o alegere conștientă. Din viață nu ne trezim ca din somn, nu ne trezim printr-un proces natural, instinctiv sau reflex. Din viață ne trezim printr-o alegere conștientă, iar pentru a alege să ne trezim trebuie să ajungem la o înțelegere sau chiar la o experiență intensă, prin care să „vedem” că într-adevăr tot jocul vieții este un vis, este ceva iluzoriu. În realitate suntem conștiință, suntem existență fără formă, suntem fericire fără motiv. Recunoașterea esenței ființei este totodată și realizarea că suntem altceva decît rolurile pe care le înterpretăm în visul numit viață.
Pentru a realiza recunoașterea esenței naturii noastre este necesară detașarea față de percepția pe care o avem față de tot ceea ce ne înconjoară, este necesară trezirea din visul vieții. Pînă ajungem la o astfel de recunoaștere a esenței naturii noastre avem nevoie de-a lungul vieții de mai multe transformări ale percepției, modificări ale modului în care percepem viața și ceea ce ne înconjoară. Aceste transformări se obțin în principiu prin procesul de învățare și prin experiența de viață pe care o dobîndim de-a lungul anilor, însă atunci cînd ne afundăm foarte mult într-un mod de viață oarecum rigid și ne atașăm de un mod limitat de a percepe și de a înțelege ceea ce suntem, viața ne constrînge, ne forțează să facem o modificare a percepției, o reevaluare a modului în care privim lumea și în care ne privim pe noi înșine. Acestea sunt așa-zisele „lecții ale vieții” sunt acele evenimente care apar fără a le dori și care ne obligă să vedem și să înțelegem altfel realitatea interioară și exterioară. Din păcate, aceste lecții ale vieții sunt întotdeauna dureroase, ele sunt trăite ca și suferință și tocmai din acest motiv nu reușim să recunoaștem esența naturii noastre, care este mai vizibilă ca niciodată atunci cînd ni se „spulberă” imaginea pe care o aveam despre noi și ceea ce ne înconjoară.
De ce nu reușim să ne vedem esența atunci cînd viața tocmai ne-a spulberat voalul iluzoriu al percepției? Nu reușim aceasta, deoarece natura esenței noastre este FERICIREA, ori dacă alegem, într-un astfel de moment, să suferim în loc să rămînem senini și detașați, ne este imposibil să recunoaștem esența ființei, și să rămînem în această recunoaștere, deși ea este mai vizibilă ca niciodată! Oricum, orice lecție a vieții, ne modifică percepția pe care o aveam despre noi înșine și ceea ce ne înconjoară și dacă această percepție devine mai vastă și mai profundă putem spune că, astfel, a apărut măcar o transformare evolutivă, ne-am mutat într-un vis mai larg și mai luminos, un vis din care ne-am putea trezi prin învățare, prin alegeri conștient asumate.
Opriți-vă din cînd în cînd și priviți viața interioară și exterioară ca și cum ar fi un vis, ca și cum ar fi ceva temporar. În realitate suntem desăvîrșiți, suntem compleți, suntem conștiință fără de formă și fericire fără motiv. Restul este doar un joc iluzoriu, este un vis numit viață! Un vis în care cîndva am ales să ne implicăm și să experimentăm o existență condiționată și limitată. Trezire ușoară și grabnică! Visul vieții poate fi la fel de interesant și dacă îl experimentăm conștienți!