Arta de a trăi

Una dintre obișnuințele rele de care este dificil să ne debarasăm este și aceea de a-i judeca pe ceilalți. N-am găsit nici un studiu pînă acum care să spună că, a-i judeca pe ceilalți ar fi ceva bun.

Problema este că dacă nu-i judecăm pe ceilalți ar trebui să-i iubim. Singura situație în care ne abținem de la a-i judeca pe ceilalți este atunci cînd îi iubim. Pe cel pe care îl iubești nu-l judeci deloc. A te deschide afectiv față de toți cei care te înconjoară este un lucru dificil și atunci preferăm să-i judecăm decît să-i iubim. Ori de cîte ori judeci, nu ești în iubire. Mai ales atunci cînd judeci pe bază de mimetism social sau pe baza unor date superficiale, a unor etichetări sumare, fără a cunoaște exact situația și omul pe care îl judeci, arăți prin aceasta că te afli departe de fluxul iubirii și că obișnuința de a-i judeca pe ceilalți este adînc înrădăcinată în tine.

În general, îi judecăm pe ceilalți pentru că ne simțim bine să știm că există oameni „inferiori” nouă. Nu prea acceptăm ușor ca cineva să ne fie superior. Dacă cineva dovedește prin anumite calități că este superior, primul impuls a-l multora dintre noi este acela de a-i căuta măcar un cusur, măcar un defect, care să-i știrbească valoarea, care să-l plaseze față de noii pe o poziție inferioară. De regulă nu ne simțim bine în preajma unui om valoros, superior, pînă cînd nu-i găsim măcar un aspect prin care să ne fie inferior. Ne simțim bine abia după ce putem spune ceva de genul: „Da, este inteligent, dar uite că e prea slab sau e prea gras sau n-are noroc în dragoste!” sau mai știu eu ce cusur îi găsim. Conștientizați-vă aceste obiceiuri și începeți să faceți ceva pentru a le transforma. Sînt păguboase tare de tot pentru visteria sufletului astfel de obiceiuri!

Este mai ușor să-i judeci pe ceilalți decît să-i iubești. Instinctiv omul este ca și apa – caută calea cea mai ușoară, calea minimului efort. Mergînd însă pe această cale nu poți să ajungi decît cel mult într-o groapă. Dacă vrei să te înalți trebuie să faci efortul de a transforma obișnuințele paguboase în calități cu adevărat divine. A nu-i mai judeca pe ceilalți este începutul iubirii și totodată al transformării autentice!

Unii sînt preocupați de bunăstarea lumii, alții de siguranța, salvarea sau spiritualizarea ei. Un loc aparte îl au cei ce se gîndesc la fericirea lumii. Chiar și egoiștii contribuie la fericirea lumii, fiind ei înșiși cît mai fericiți. De fapt, nu poți să te gîndești să contribui la fericirea lumii fără să fii tu însuți mai întîi fericit. Iată ceva ce ar putea să facă fiecare în parte. Să creștem cantitatea de fericire pe plan mondial.

Periodic citesc despre rezultatele unor studii sociologice care își propun să măsoarea nivelul de fericire din lume. Ultimul studiu îi situează pe cei din Danemarca printre cei mai fericiti pămînteni. Un astfel de studiu oare chiar măsoară nivelul de fericire al oamenilor? Cu ce am fi noi mai nefericiți decît cei din Danemarca? Din punctul meu de vedere nivelul de fericire este invers proporțional cu cantitatea de gînduri legate de lucrurile exterioare mărunte cum ar fi cele ce țin de subzistență. Cu cît ne gîndim mai mult la acțiunile pe care le facem zilnic pentru a subzista în această lume cu atît avem senzația că am fi mai puțin fericiți. Desigur, subzistența trebuie rezolvată de către fiecare în parte, dar obișnuiți-vă să dezvoltați și altfel de gînduri, gînduri luminoase, gînduri mai vaste decît Cerul, gînduri legate de sufletul și spiritul vostru dacă vreți să vă simțiți fericiți.

Danezii nu sînt mai fericiți decît alții pentru că ar fi mai bogați și își procură mai ușor tot felul de lucruri, deoarece alte studii spun că oamenii din Qatar sînt cei mai bogați de pe Pămînt. Dacă fericirea ar fi strîns legată de bogăție, așa cum cred majoritatea romînilor, ar fi trebuit ca și studiul legat de fericire să-i situeze pe cei din Qatar pe primul loc mondial la fericire. Iată că lucrurile nu sînt corelate. Avem și zicători de genul „banii nu aduc fericirea!” și cu toate acestea cînd îi întreb pe oameni de ce nu sînt fericiți ei învocă motive legate de bani și tot felul de lucruri mărunte. Danezii sînt mai fericiți din alte motive decît cele legate de prosperitate materială. Poate sînt mai educați, mai civilizați, mai puțin înnegurați dacă vecinul și-a luat ”merțan”, dacă ei nu și-au luat nu știu ce lucruri etc. etc. Nivelul de fericire depinde de gîndurile bune pe care le avem. Pentru a crește nivelul de fericire trebuie să  corectăm modul de a gîndi, iar a pentru a gîndi corect nu trebuie să fii bogat, este suficient să ai bun simț.

În ultima vreme multe dintre virtuți au cam intrat în derizoriu. De cînd comunicăm mai ușor la nivel global și lucrăm în multinaționale, o serie de valori tradiționale au început să devină tot mai firave. Iubirea a intrat în derizoriu, o întîlnim pe buzele tuturor, dar în tot mai puține inimi. Instituția prieteniei  s-a erodat și ea de cînd cu listele de „prieteni” din messenger și de pe rețelele de socializare, „prieteni” legați între ei doar de un clik. Chiar și omenia a intrat în derizoriu ca să nu mai vorbim de credință, smerenie, bunătate. Îcepem să trăim într-o lume tot mai confuză în privința valorilor. Dar ceea ce s-a perimat cel mai mult de vreo 20 de ani încoace este onoarea. Aproape că nu mai există noțiunea de promisiune, de „a-ți ține cuvîntul dat”. Iată un bun subiect de studiu pentru sociologi și psihologi. Ce mecanisme s-au deteriorat în oameni, de nu mai sînt capabili să-și țină promisiunile? Ce s-a atrofiat în noi sau între noi de nu mai avem simțul onoarei?

Chiar dacă părem de modă veche, „trecuti” și „învechiți”  eu vă recomand să fim oameni de onoare, să învățăm să facem promisiuni în cunoștință de cauză, iar promisiunile făcute să fie respectate. Dacă ne-am dat cuvîntul, atunci să ne ținem de el. Acolo, în acea promisiune, este o parte din sufletul nostru, sa nu-l lăsăm să ajungă în noroi!

Un filosof român, Constantin Noica, spunea la un moment dat că omul poate ierta relativ ușor greșelile altuia, dar nu-i poate ierta că este fericit. La prima lectura nici n-am realizat ce vrea să spună. Cum adică nu-i poți ierta cuiva faptul că este fericit? Se pare că sînt totuși oameni – și nu puțini – care nu se simt bine dacă îi văd pe ceilalți fericiți! Cît de întunecat poți să fii încît să nu suporți să vezi oamenii fericiți!? Mi-am zis că probabil este doar o figură de stil a unui filosof, apoi m-am gîndit că este totuși vorba de Constantin Noica, iar el nu prea s-a jucat cu figuri de stil, a fost un filosof oarecum trist, n-a prea glumit la viața lui. Apoi m-am gîndit că așa erau lucrurile în perioada în care a trăit, cu tot zbuciumul comunisto-securist, al unor vremuri prea ușor îngropate în uitare. M-am gîndit și la situația în care, dacă ar trăi astăzi, ar mai spune acele cuvinte?  Și mi-am dat seama că încă ar fi actuale observațiile sale. Chiar și astăzi oamenii pot ierta greșelile cuiva cu ușurință, dacă îl văd trist, îndurerat, căzut la pămînt sau pe patul de moarte, dar nu-i pot ierta greșelile cuiva atît timp cît îl văd sănătos și fericit, ba faptul că îl văd fericit îi înverșunează și mai mult.

Invidia arată întotdeauna doar neputința celui care o manifestă. Sîntem teribil de invidioși pe cei ce reușesc să fie fericiți, deoarece prin realizările lor, ei ne arată cît de neputincioși sîntem noi înșine. Și în general nu prea vrem să se vadă neputințele noastre! Grele obiceiuri să iertăm doar pe cel căzut la pămînt, să fim invidioși pe fericirea celorlalți! Dacă duceți povara acestor obiceiuri faceți ceva să scăpați de ele cît mai curînd. Aici, în sufletul nostru trebuie să facem ordine, nu în lumea exterioară. Aici în noi înșine este izvorul tuturor virtuților, nu în lumea exterioară! Cînd vom înțelege prioritatea lucrurilor!? Dacă trupul ți-l poate răni oricine, sufletul nu ți-l poate răni nimeni fără acordul tău! Ești pe deplin responsabil de interiorul ființei tale! Tu decizi dacă vrei să fii smerit sau orgolios. Tu decizi dacă vrei să fii un om care admiră virtuțile oriunde le vede sau preferă să fie invidios. Tu alegi dacă vrei să fii ranchiunos sau iertător!

Faptul că nu vorbesc despre politică sau situația economică a vremurilor în care trăim chiar nu înseamnă nici pe departe că aș fi rupt de realitate. Este plină mass-media de aceste „realități” care conform modei actuale sînt văzute din perspectiva greutăților și a problemelor de tot felul. Realitatea mass-mediei este o marfă ieftină, destul de distorsionată și pur și simplu nu mă interesează. Realitatea nu este cea descrisă de televiziuni, radiouri și ziare. Realitatea este ceea ce simți în sufletul tău în clipa aceasta și în locul în care te afli. Realitatea este ceea ce se petrece acum nu ceea ce s-a petrecut sau se va petrece. Realitatea este întotdeauna individuală și subiectivă. Fiecare își are propria lui realitate. N-am apă caldă de cîteva săptămîni, dar aceasta nu înseamnă că a venit sfîrșitul lumii. Abia am ce să mănînc, dar aceasta nu mă împiedică să simt bogăția lumii și frumusețea lumii. Singura priză asupra realității este aceea în care nu te conectezi la realitate doar prin intermediul gîndurilor. Adevărata priză asupra realității nu este aceea care se bazează pe informații din lumea exterioară. Realitatea este dată și de ceea ce simți de ceea ce trăiești acum și aici nu numai de ceea ce gîndești despre evenimentele exterioare. Realitatea nu este doar ceea ce se află în habitatul tău. Lărgiți-vă orizontul! Priviți cerul exterior și interior! Lucrurile parcă nu mai sînt chiar atît de catastrofale. Învăluiți de mister ne umplem de o speranță luminoasă și caldă.

Îndrăzniți să zîmbiți mai mult. Chiar nu contează dacă ți-e foame – zîmbește! În timpul celui de-al doilea război mondial în Franța s-a facut un studiu pentru a se vedea cam cît rîde un om pe zi. Au ajuns la concluzia că un om rîdea atunci cam 40 de minute pe zi. În anii 80 s-a reluat acest studiu și s-a constatat că oamenii rîdeau cam 10 minute pe zi. Oare astăzi la ce rezultat am ajunge dacă s-ar relua acest studiu? Crezi în frumusețe și bunătate Omule, chiar dacă „știrile” lumii nu vehiculează decît gînduri întunecate. Este adevărat că nu sînt vremurile cele mai propice pentru a zîmbi, pentru a fi fericiți, dar sînt vremurile cele mai propice pentru a ne maturiza sufletele, pentru a ne exprima atașamentul față de ceea ce este bun și divin continuînd să rîdem, să ne simțim fericiți în acest Univers misterios și profund al realității lui Dumnezeu.

Nu există ceva mai de lăudat decît iubirea. N-a fost epocă în care să nu fi fost lăudată iubirea. Atîtea virtuți își au rădăcinile în iubire, atîtea binefaceri provin din iubire încît nu am avea loc și timp să le enumerăm pe toate. Este cu adevărat extraordinară iubirea! Cu toate acestea nimic nu este mai mult lăsată la voia întîmplării ca IUBIREA. O lăudăm, o apreciem, dar o lăsăm să se descurce singură! Majoritatea trăim iubirea aleator, mai toti sîntem capricioși cînd vine vorba de iubire, ca să nu mai spun de unii care se simt încurcați de apariția iubirii și fac tot posibilul pentru a se feri de ea.

Orice om în parte ar trebui să facă ceva mai multe eforturi pentru a rămîne în iubire. Ne găsim tot felul de scuze cînd sîntem prinși cu manifestări care nu sînt însoțite de iubire, spunînd că toți ceilalți procedează la fel. Lamentabil! Este de datoria noastră să ne manifestăm mereu cu iubire. Toată viața noastră și întreaga ordine socială s-ar transforma în bine dacă am avea mereu iubire în suflet și în toate acțiunile am fi motivați de iubire. Nu avem nicio scuză pentru a trăi fără să iubim și fără să fim recunoscători pentru iubirea care vine spre noi. Nu pot să înțeleg cum de sîntem atît de fățarnici la urma urmei. Pe de o parte lăudăm binefacerile iubirii, iar pe de altă parte ignorăm complet educația în ceea ce privește iubirea și atunci cînd ajungem totuși să o trăim, ne fîstîcim, ne manifestăm plini de stîngăcii, facem tot felul de prostii și o pierdem înainte de a o înțelege. Orice om are, din punctul meu de vedere, responsabilitatea să învețe cum să-și trezească puterea de a iubi și să iubească mai mult. Avem nevoie să rămînem mai mult în fluxul iubirii și să evaluăm toate acțiunile noastre din perspectiva iubirii! Chiar cred că ar trebui să se investească mai mult într-o educație bazată pe iubire și o educație a iubirii.

Oricît de puternică ar fi iubirea ea este totodată extrem de delicată, iar datoria noastră este să învățăm să o protejăm. Renunțăm prea ușor la iubire în favoarea egoismului. Acest lucru poate fi corectat prin educație, prin grija de a învăța să iubim. La orele de religie, copiii ar trebui să fie învățați mai degrabă despre iubire și nu despre dogme. IUBIREA este componenta comună a tuturor religiilor! Chiar aș vedea în programa elevilor ora de IUBIRE. Însă mă întreb cine să o predea, în eventualitatea că miniștrii noștri ar fi de acord să o introducă în programă! Măcar așa, înainte de a intra într-o relație, poți să ceri foaia matricolă să vezi ce notă a avut la Iubire!

Toate sînt trecătoare. Timpul curge fără întrerupere. Sînt însă momente în care timpul parcă nu mai contează. În momentele de maximă trăire emoțională timpul nu mai este relevant. Cînd ești foarte fericit timpul se suspendă și cam același lucru se petrece și cînd ești foarte trist. Însă și bucuriile și suferințele sînt totuși trecătoare, ceea ce înseamnă că timpul continuă să acționeze asupra noastră chiar și în acele momente. Cu toae acestea eternitatea există! Inima noastră nu simte timpul, chiar dacă evidențele arată că și ea îmbătrînește. O parte din ființa noastră este prietenă bună cu eternitatea. O parte din ființa noastră are mereu senzația că ceea ce există este etern. Senzația că exiști pentru totdeauna este o realitate pentru toți oamenii. Există o parte bună în faptul că ceva din ființa noastră cochetează cu eternitatea, însă facem și foarte multe prostii în viață pentru că ne comportăm ca și cum am fi nemuritori.

Așa ne-a fost dat, să trăim cu senzația că sîntem nemuritori în timp ce privim la permanenta schimbare! Unii văd în aceasta o ironie, alții nici nu observă paradoxul, în timp ce cîțiva dintre noi, văd timpul ca un dans al eternității. Eternitatea există deși nu putem spune că a văzut-o careva, pe cînd timpul deși îl vedem nu putem spune că există cu adevărat!

Noi oamenii vorbim prea mult și ne simțim prea puțin unii pe ceilalți. Abuzăm de limbaj și săracim în îmbrățișări, în zîmbete, în priviri ochi în ochi, în simplul fapt de a fi suflet lîngă suflet. Măcar cu cei din apropierea noastră, cu cei dragi nouă, să facem în așa fel încît să-i simțim mai mult și să-i cunoaștem prin atingere, prin îmbrățișări, prin altceva decît doar prin cuvinte. Să privim mai des în ochii oamenilor și vom rosti mai puține cuvinte. Oamenii devin ceva mai sinceri și mai buni atunci cînd se privesc în ochi. Atunci cînd ajungem să ne simțim cît de cît unii pe ceilalți, devenim mai buni și mai înțelegători. Războaiele sînt declanșate de cei care nu au privit niciodată în ochii celor pe care i-au atacat. Dacă privind în ochii altui om nu simți că devii mai sincer și mai bun abia atunci poți să-ți dai seama că sufletul tău trebuie însănătoșit. Avem mult mai multe în comun decît tindem să credem în mod obișnuit; avem aceeași scînteie divină, aceeași suflare de viață, aceeași senzație de foame și setea de a iubi. Prin ceea ce avem în comun putem fi în comuniune, iar calea către comuniune începe cu a căuta să ne simțim unii pe ceilalți, cu intenția de a ne cunoaște și altfel decît prin cuvinte.

Ne simțim în mod spontan atrași de acele ființe care ne lasă senzația că ne pot oferi ceva ce nouă ne lipsește. Cînd primim de la cineva ceva ce căutam de mult, simțim spontan un imbold de recunoștință și facem în așa fel încît să-i dăruim la rîndul nostru ceva în schimb, ceva din ceea avem din belșug. Dacă, ceea ce primim ne împlinește, ceea ce oferim nu este întotdeauna ceea ce celălalt are nevoie, dar cînd ceea ce oferim este ceea ce căuta și celălalt, atunci și celălalt se va simți la rîndul lui atras de noi. Avem astfel atracția reciprocă. Așa funcționează atracția între oameni și pentru că sîntem în general destul de orgolioși ca să recunoaștem că avem nevoie de ceilalți și că întreaga lume nu este decît un fel de Bazar am îmbrăcat acest troc în haine luxoase de iubire, prietenie, fraternitate, umanism, altruism etc. Dar cînd iubirea, prietenia, umanismul sînt prezente doar prin hainele lor este ca și cum de fapt nu ar exista. Un om nu devine preot dacă se îmbracă cu haine de preot, dar pentru cei care nu știu și nu văd, el poate apărea ca fiind un preot.

Valorile adevărate apar în momentul în care nu ceri nimic și nu crezi că ai ceva de oferit în compensație. „Prietenul la nevoie se cunoaște!” – spune un proverb străvechi. Prietenia adevărată începe din momentul în care, chiar dacă celălalt nu mai are nimic să-ți ofere, tu rămîi lîngă el și continui să-i dăruiești ceea ce are nevoie chiar și din puținul tău și nu numai din belșugul tău. Acest lucru nu este valabil doar în cazul prieteniei, ci și al iubirii. Iubirea la nevoie se cunoaște! Adevărata iubire o trăiesc doar cei care sînt capabili să dăruiască totul fără să ceară nimic. Restul este doar troc! – necesar și util pentru a trăi, dar nu pentru te împlini ca om! Dacă aspirați cu adevărat la iubire începeți prin a vă educa în așa fel încît să nu mai credeți că aveți nevoie de ceva din afara voastră! Iar pentru început nu mai confundați atracția cu iubirea și începeți prin a fi generoși. Generozitatea este piatra de temelie a Palatului Sufletului. Dacă temelia este slabă nu veți putea ridica ziduri înalte! Dăruiți nu numai din ceea ce vă prisosește, ci și din ceea ce și vouă înșivă vă cam lipsește. Pare paradoxal, dar dacă vrei să fii iubit trebuie să iubești, dacă vrei să obții ceva trebuie să începi prin a dăruia altora acel ceva. Dacă vrei să fii sănătos ajută-i pe alții să devină săsnătoși. Aceste lucruri se cunosc de mult timp. Mulți le și aplică, puțini însă au obținut rezultate. Ai fost bun cu ceilalți fără să obții bunătatea celorlalți, ai iubit fără să fii iubit, ai dăruit fără să primești măcar recunoștință. De ce nu funcționează aceste legi în orice condiții și pentru toți oamenii? Un secret pe care vi-l dezvălui acum este acela că o învățătură pe care ai primit-o din exterior trebuie să o cobori în inimă înainte de a o pune în aplicare. În general, Dumnezeu nu ne citește gîndurile, ci inima! Și tot așa, nu poți să obții ceva adevărat decît dacă tu înșuți ești un om adevărat.

….nici un efort nu ți pare prea mare încît să-i spui sacrificiu! Cînd iubești nu mai contează dacă ceva are sens sau nu și poate că tocmai de aceea ai senzația că știi de ce trăiești. Cînd iubești habar nu mai ai cine ești și poate că tocmai de aceea atunci te simți atît de viu și atît de mult în tine! Cînd iubești nu mai contează dacă plouă sau dacă este  soare, dacă e vară sau toamnă, ți-e bine oricum și doar așa își poate vedea Natura de ritmurile ei. Cînd iubești privești în zare și abia atunci începi să vezi frumusețile ce te’nconjoară! Cînd iubești, dornic să-i auzi glasul, asculți … și abia atunci începi să înțelegi frumusețea și măreția tăcerii, bogăția șoaptelor și a sunetelor care te’nconjoară! Cum de este posibil să-ți trezească atîtea senzații o simplă atingere? – te întrebi atunci cînd iubești. Cum de nu-ți mai este sete cînd focul te arde pe dinăuntru? – te mai întrebi atunci cînd iubești. Cînd iubești, flăcările dansează, dar nimic nu se face scrum, ci totul înflorește! Te iubesc…