Suferința

E primăvară, sînt fericit și poate că ar fi trebuit să aștept un moment mai prielnic pentru a scrie despre suferință. Însă ceea ce am a vă spune despre ea este numai de bine. Nu vreau să vorbesc despre suferință ca despre o plagă, nu vreau să o blamez, ci, dimpotrivă, vreau să-i scot în evidență efectele binefăcătoare pe care le poate avea asupra sufletelor noastre. Desigur, nu sînt masochist, nu caut suferința cu orice chip, dar dacă e să mă întîlnesc cu ea, nu fug și nu-i întorc spatele. Dacă apare în viața mea nu închid ochii și mă prefac că nu există, nu mă apuc de plîns, nu mă autocompătimesc, nu aștept să mi-o ia careva. O privesc în față și o urmez, o sorb cu nesaț și o las să-mi ardă uscăciunile și bălăriile din suflet. Asemenea poetului am învățat să spun: „Suferință tu, dureros de dulce…/Pân-în fund băui voluptatea morții/Ne’ndurătoare.” (Mihai Eminescu, Odă în metru antic)

Desigur, multora ne este străină limba poeților, viziunea lor nu prea face parte din strategia noastră de viață. Așa că, mai bine să vorbim despre o perspectivă pragmatică. Suferința este o parte din viața fiecăruia dintre noi, aș putea spune chiar o bună parte din viața multora dintre noi. Ne este mai familiară ca bucuria sau ca zîmbetul! Nu e om să nu se fi întîlnit cu suferința, nu e om care să nu fi suferit încă din ziua în care s-a născut. Rari sînt însă oamenii care au învățat să sufere cu folos. Rari sînt oamenii care au învățat să valorifice  suferința, care au învățat să vadă partea ei bună și să se transforme cu ajutorul ei, să-și sporească lumina și înțelepciunea cu fiecare strop de suferință. Suferința poate fi un agent transformator al ființei, poate fi o cale de a ne cunoaște și de a ne înălța. Orice suferință ne purifică, ne maturizează, ne face să privim mai adînc în noi și în ceilalți, ne alungă nimicurile din viață, ne valorizează fiecare clipă, dă profunzime și claritate minții. Toate acestea cer însă ceva, cer o atitudine potrivită în fața suferinței. Și acest lucru se învață, nu este ceva înnăscut. Suferința nu trebuie blamată. Suferinței trebuie să-i mulțumim. Suferința trebuie privită cu respect și trebuie lăsată să-și facă treaba ei tămăduitoare. Suferința este singurul gardian lăsat de Dumnezeu care să ne mențină cît de cît pe calea cea bună. Ca și copii ai lui Dumnezeu avem privilegiul să alegem orice vrem să facem. Suferința este singura cale de a ne arăta dacă greșim sau nu!

Suferința nu este o pedeapsă, este o cale de a ne „repara” trupul, mintea sau sufletul. Suferința nu este „rea”, ea doar vine să ne ferească de și mai mult rău, ne împiedică să perseverăm în greșeală și are scopul de a ne orienta către ceea ce este bun. Suferința nu este „o plată” a „bucuriilor nepermise” din care te-ai înfruptat, însă stricăciunile generate de o „bucurie” nepotrivită din care ne-am înfruptat sînt reparate cu ajutorul suferinței.

O primă atitudine benefică în fața suferinței este aceea de a o privi cu respect, iar aceasta începe cu acceptarea ei. O a doua etapă este atinsă atunci cînd suferința este văzută ca o forță protectoare și reparatoare și nu ca o forță distructivă sau ca o pedeapsă. O a treia etapă este atinsă de cei care, dînd dovadă de o minte puternică și o luciditate extremă, își folosesc suferința ca pe un vehicul cu ajutorul căruia coboară în propriul suflet și „arde” acolo tot ceea ce este netrebuincios, „arde” uscăciunile, arde blocajele care opresc apele virtuților să ude grădinile sufletului. O suferință trăită cu demnitate, o suferință trăită cu acceptare ne înnobilează, ne transformă mai mult decît tone de bucurie și veselie.

Desigur, m-am referit în cele de mai sus la suferințele rezonabile, să zicem obișnuite, cu care ne confruntăm majoritatea dintre noi. Știu că există și suferințe care scapă oricărei explicații, există și suferințe pe care nu le putem înțelege oricît ne-am strădui, există suferințe al căror scop nu ni se arată nici măcar în linii mari. Sînt suferințe ale trupului, suferințe ale sufletului și suferințe metafizice. Orice suferință evidențiază de obicei un blocaj, o greșeală și ea aduce cu sine atît atenționarea cît și soluția sau face posibilă întrevederea soluției. Astfel, orice suferință poate fi un factor de stimulare a creativității, poate fi un vector de transformare benefică a întregii ființe. Din acest motiv, suferința merită a fi apreciată. Desigur, acceptarea suferinței nu înseamnă complacerea în suferință. Orice suferință trebuie îndepărtată, elimind cauzele care au provocat-o, corectînd atitudinile greșite, însă modul în care urmărim să eliminăm suferința ne poate ajuta să devenim mai buni sau dimpotrivă ne poate întuneca și mai mult. Orice suferință are pînă la urmă și efecte benefice! Iată o idee asupra căreia merită să reflectăm!